Daniel Aurelian Rădulescu

... că doar ce-am scris din nou de ploaie și mă întreb; ce-atâta apă se duce adânc să spele morți, ce se-nfiltrează printre filtre?! ... și beau din ei stând în odaie; de aceea minți tot timp ne

Se sparg mari picuri gri în ronduri, încercuiri, în colisee În balta-n care se topesc, sau explodează-n stele, trombe Pe pietrele lucind, cum ochi cu gând de dus, de Odisee Și-nvolburând râul ce

Când se pune zi să răsară soare, Cum de păsări multe, multe, încântătoare Știu că ne-am trezit vise și timpane Să tânjim la zbor note diafane? Și cum de știu florile să reînflorească, Să-și

E toamnă-n început de vară, cu ceru’ aproape în umbre gri cu alb Și doar arar cu câte un franjurat de azur, ce-n tonuri vânăt se topește Cu ropot în șiroi, plesnind pământ, torent spălând

La curba în pantă, în josul ei, în greu nelămurit se urcă Cu mâini bâjbâind întuneric în plină zi, în amiaza mare, Un fel de trecător ce-și mișcă sacadat cap, în căutare De nu se știe ce; e pe

Merg iar cu spatele-nainte, stând visător, pe asfaltul gri, Că-n fond nu merg, stau impasibil, deodată parcă stors de vlagă, Să mă transporte-un neștiut pe-o rută a lui; fără s-o știi, Cu alți,

Cu fiecare zi ce trece, totul devine mai ușor, mult mai astral; Pământ rămâne greu în urmă, doar râmele să îl mănânce Până-l vor devora, îl vor face un glob de carne trivial, Viermos, în care

De lumea s-ar sfârși-ntr-o zi, N-ar fi nimic! N-ar mai fi ”lume”! Căci ea, ce-a fost și n-o mai fi, E-o dispariție... de... nume! Cum nume și l-a dat tot ea, Deci nemaifiind, nici nume

Vă tot aștept, din nou, să stăm sfătoși de vorbă Despre cum este în rai; de ai totul, ce vrei, De sunteți împreună și mama face ciorbă... Și dacă vă iubiți, la fel, părinții mei?! S-a scurs

Foaie verde, libelule Sar în hoarde cu surate Să te roadă și pătule Să rămână goale toate, Fără grâu pentru covrigi Și porumb de floricele... Ciocălăi pe foc să frigi Și pănuș pentru

Mă scol pe zi ce trece tot mai tânăr, Că anii-mi scad și-s parcă tot mai mic Și mintea zici că s-a culcat pe umăr, Iar pașii-s ca la început, chitic, chitic! Vorba adesea-i tot mai

E vară precoce pe câmpul ce-i verde, mijind Să-l calce drumeți, miei să-l pască și păsări s-adie Să-nvăluie iaz, heleșteu cu broaște și peștii plutind... Să umple pe lume-n mohor, să zboare pufind

Ciudat, este să poți orice și să nu izbutești de loc, iar alții, ”bolnavii”, ei pot!... De ce, unde-i regulament de ”joc”? Culmea-i când ai ce vrei, mașină, ce-ai câștigat numai din

Sunt parte de-un popor ce e plin de ambiții, Fiind gata-n orice clipă să asculte orice ”graur” Ce-i gâdilă urechi de-i sprijină petiții Să-l umple la refuz, de-averi... c-un ban de aur!? Și

Când reprivești fost în imagini și doar din retrăiri trăiești, E timp când ancoră-i mai grea, la fund te ține, nu mai ești! Aluneci parcă, crezi himere ce din adâncuri gând salvează Și uiți că-not

... ce-n urmă-i, nu-i trăit banalul, doar naturalul în rutină, parcă se concentrând în seve, scântei, ia luciul de patină, se-mbracă de-un fior, parfum mai abitir decât prezentul, devine o

Stau pitit zilele să apari licurind, Să te păzesc în alb căuș de lună, Să-ți iei din poleitu-i de argint Noapte bună! Te aștept să calci pe drumul către casă În amurgu-n ciripituri mii, pe

Undeva, este-un loc între creștet și genunchi, Sau mai curând e peste tot în măruntaie; Un tremur parcă ascuns, aproape cât un junghi, Când se sufocă spațiu... îngrămădești odaie. În minte,

Când mi se face-n suflet dor De cum erai și nu mi-e bine, Să știi că-s vânt ce-ți suflă nor Să nu te picuri în suspine. Când voi simți singurătate, Așa cum mi-e de zi cu zi, Să știi că-s

Mă întreb degeaba, din reflex, De ce omoru-i de doi bani; Se pedepsind vreo șapte ani În țara mea... pământ perplex? Că-n timp ce hoții-s în conex La vârf de neam; prin dregători Se leagă la

Nu arar, în drumurile-n rătăcire, alene Îmi sparge liniștea voită câte-un craniu, Sau alte oase albite; nu pure! Ca o cremene, Ce-mi scânteiază gândurile-ntr-un periplu straniu... Nu de umane

... dac-aș ști dinainte totul, aș fi poate bogat, celebru, dar n-aș mai fi tot eu, integru și-n loc de vis, aș avea totul!?... ... dac-aș crede totul, orbit de atâtea spuse, nevăzute, cu

Un cuplu se trece de mână pe stradă Cu plete lucind și scalpul de ace Și alunecă ferm legănând vis să vadă C-amorul există când lumea-i o pace. Și cuplul se închină sub vechi pirostrii, Ca

Ce învăluie osmotic caldu’ în plăpândul derm Și gâza, chiar și musca, se dănțuiesc, biz... are Și din pomi verzi de cruzi, petale ning și ferm... Pământul frige tălpi, le ușurând să