Daniel Aurelian Rădulescu

Amestec de-un frizant velur atinge dermul Ce se înfioară un pic stingher, după ce cald s-a dus, Căci orele l-au luat cu el întunecând mai iute cerul Și timp dispare, nu știu unde, între zori și

Chiar înainte de-nceput, cât tot e încă doar sămânță, E-o basculare de ”întâi”, de competiție acerbă De-a ” face” oul numai unul, coroana fiind o simplă jerbă Fiindcă în dramă nu e pudic, doar

Mă privesc consternat de rele ce-mi produc; Mă tai, mă ard, în nesimțiri mă scrijelesc Și mă repar de unul singur. Nu eu; am noroc Cu cineva din mine, neștiut... Mi-e leac, mă oblojesc! E ca

Mă exprim greu că-s doar un început de om Și încerc să mă prezint, că-s neștiut de-o lume, De voi ce nu m-ați vrut să cresc cum creșteți pom; Măcar atât, nu doar un epitaf și-un nume. Sunt mic

Viața este-un parcurs în paralel; De îmbătrânire fizică, fără planificare, Sau câteodată un parcurs spre țel... Și gând nemuritor într-o perpetuă exersare! Viața-i o mască adesea obligat s-o

Un clipocit de gălăgie Stă-nfipt pe-un cablu de curent În frac cu pana-n furculiță; Roșu-grena pe sub bărbie Cu glas nestăpânit, strident Și pieptul alb ca o igliță. E-n cercetare de

Ce simplu-i peisajul lumii; doar câteva culori perene de-albastru, verde, cafeniu și gri, că-n rest liliachiu e doar frugal în flori, petunii, cum roșu-i când se sparg din vene și vinețiu e nor

Înfig degetu-n cer, că de la mine-ncepe Și-i simt albastru-n care scald tot, plin de tonuri. Îl am în lacrimile-mi ce s-au scurs, rămase sterpe De timpuri ce le-am șters, s-au dus, doar gândul

Ah, doamne cât de rece sunt; o umbră mângâind pământ cu talpa ce mă-nalță-n zare să-mi agăț palmele de soare. Și cât sunt de neputincios; nici însumi nu-mi dau cald, geros rămân, nici

Bătaia cremenelor inimii m-aprind făclie Și mă topesc din ceară, mă ard fir Tot lăcrimând, mă curg, scurtez magie Ce-am fost turnat… rămân o pată de-un parcurs-delir. Doar fumul poate-a dat un

mai plec câteodată din mine, străin mă caut, mai ies din granițe destin aut. mai fug afară de linii; unii zic că greșesc, dar simt nebunia s-o fac; vinii plătesc! mai cred câteodată

Exult, câștig iar timp din timp în zbor, m-ajung când am plecat Uitând de griji, de lucrul zilnic, sunt peste nori, am ațipit La ”end” de western și tresar la vocea trează din cockpit… E iar pe

Am teama veșnică; aceea de a nu fi urât la moarte Căci este ultima mea poză în anticamera retinei Cu negrul ce se-ncepe-n ciclul ce definitiv mă va desparte De mine însumi, trup și gând, făr-a mai

... ce aere au să se inspire, unii, de scriu de răstignire altora, făr-a fi desemnați de vreun conclav sau preparați de școli înalte, neștiute de-o lume, numai de ei vrute cu preamărire-n

Mi-am pus în gând ce-aș vrea în pat, la masă Și-am condamnat deja, în avansul morții; O rupere de rădăcină, o sacrificare sorții Și altuia i-am luat ce-avea... frumoasă. Orice decis de-un vrut,

M-a privit cu ochii duși, de dimineață, Cu orbitele adâncite fără lustru, Șezând mai trist decât tristețea, hoață, Ce adesea-i trădătoare... Iar îl mustru?! Era mai mic mult de ce este, Se

E negrul lipsa de culoare Sau e intensul la extremă; Un interzis pastel de floare, Blestem, simbol de anatemă?... Sumbrul e gând de nepătruns Întrezărit în zămislire Sub masca de călău ce-n

Sunt înrolat ție până la moarte Să te păzesc de cuceriri, de asedii; O santinelă-n cart cu armele de toarte, Fără de schimb în gândurile-mi sedii. Sunt pas de marș în veșnică patrulă Să-ți țin

Oh, Doamne, cât mă mai iubesc, Nu mă mai satur să mă încânt de mine; Mă simt, m-ating, din suflet îmi zâmbesc, Mă încred nespus, că îmi doresc doar bine. Alerg de când mă știu alte dorințe Ce

”Visuri”, visele au devenit Și proastele sunt în ”succesuri” Top; în politica de ”dresuri”... Făcăturile de îndobitocit! ”Și”, nu mai este o legătură, E pus oriunde-ntre cuvinte La snob și la

Aleargă rola încondeind foaia cu tuș S-aștearnă caldul încă proaspăt din culcuș De-o noapte-ngemănând chip gol cu spiriduș Ce-mi bântuie în mintea-mi jucăușă... jucăuș. Doar a scăpat din

... ca și cum fructu-ar fi mereu bastard sau din iubire ies miresme încântătoare doar de-i frugală, ca sămânța ce-ar da floare doar de-i boboc de-un jurământ ascuns sub fard... ... așa pupila

... nici nu mai știu, mașina-i doar un fier plin de fluide sau este și viteza, stopul, aparența, aer ce-l consumă și-l varsă noxic cât prin normele suratelor valide i s-a prestabilit memorie în

Mai mult, mult, suntem morți decât vii, că-n fond viața-i o mică parte a morții atotstăpânitoare, sigură de-al său statut de veșnicie fără nicio intervenție a sorții, căci inerția-i o scutește de