Poezie

Tristețe

Altceva decât ce este... nimic nu e etern.

2 min lectură·21 septembrie 2013

Mediu

Undeva, este-un loc între creștet și genunchi,

Sau mai curând e peste tot în măruntaie;

Un tremur parcă ascuns, aproape cât un junghi,

Când se sufocă spațiu... îngrămădești odaie.

În minte, gându-i rană ce-ar vrea să se deschidă

Și caută un leac, ce-a fost vreodată cura,

Dar parcă-i dispărut din ființa ce ai avidă

De împrejur de simțuri... de clevetiri cu gura.

Ești, parcă... da-i absentă o lume, a ta, deodată,

De unde aștepți semnal să-ți regăsească șarmul;

Dar e uitarea oare, sau viața o desfrânată,

Cuplând plăceri cu alții... exasperându-ți calmul?!

Și mâinile, sunt grele, parezic, fără vlagă

Se duc ades spre tâmple, se udă-n calde lacrimi,

Sau se întind simbolic, fără să miște; roagă

Un neștiut suprem... Se face cont de patimi!?

Cu buze fremătânde în cutremurul bărbiei,

Se mișcă în gât nod, inutil dute-vino,

Iar cafeniu de obraji, din rozul purpuriei

E-un palid ceruit, anoxic... Hai revino!...

E strigătul tacit, către orice anume,

Ce bate toba-n piept, dar mai plăpând, a toacă

Cu ritm schimbând sincopic într-un oftat spre lume;

Să vină la închinarea de suflet greu... Să treacă!

Piciorul e nesigur, atonic aproape, îndoaie,

Căci pașii nu au unde să poarte; nu sunt porți

Deschise-timpu-i rece în senin de vară, a ploaie-

Sau s-au închis de-un timp!?... Parcă-s cu toții morți?

Afeblit pare-i totul; corp, minte, suflet, erg

Și-n comotiv continuu se varsă-n picuri sânge;

Că-n fond pustietatea e rea și oprește ”merg”,

Câștig, de-un an de viață, când bebe-i râs... din ”plânge”.

E roua-n fire, frunze, când nu mai e un reavăn,

Doar boabe ce îneacă speranțe-n diminețe

Născute gri... Culorile naturii-s fade!... Seamăn

Lipsește la apel, nu dă bineți!... E tristețe!!!

05.05.2012

00937

Daniel Aurelian Rădulescu. “Tristețe.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/daniel-aurelian-radulescu/poezie/14035950/tristete

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.