Poezie
Cranii
Altceva decât ce este... nimic nu e etern.
2 min lectură·
Mediu
Nu arar, în drumurile-n rătăcire, alene
Îmi sparge liniștea voită câte-un craniu,
Sau alte oase albite; nu pure! Ca o cremene,
Ce-mi scânteiază gândurile-ntr-un periplu straniu...
Nu de umane oase mă spovedesc cuvinte
Și nici n-am aplecarea să profanez imagini
De părinți dezgropați să intre alții-n cripte
Când mă întrebam; de suflet este-un schelet în pagini?
Mi-ajunge de traseu, în refacerile de zile,
Canini porțelanii atât de juni adese,
Ce-au fost răpuși probabil de semeni sau eschile
Din vide răzbunări, de-ai mei... Neînțelese!
Sau sunt măsele late să pască câmpuri verzi
Și care n-au scrâșnit să ne dea hrana-n palme..
Și n-au avut nici țipăt de lamele-n cirezi
Când sacrificiu a fost la sărbători cu psalme.
Nu, nu-s rebut de minte, n-am aer psihopat
Că știu de câini în saci cu roci legați la gură
Și duși în val; ”Canalul, de le-ar veni de hac!”...
Și câți miei, mâlc, c-ochi umezi, sunt morți în bătătură!
Hapsân, să recâștig câmpie din movile
În elan ”obștesc” tiranic, am dezvelit tranșee
De-un timp uitat, războinic; țeste-n colț, juvenile,
Mi s-au rostogolit spre tălpi, făr-a le ști țară, alee!...
Plecarea către moarte-i retur de sine, în fire
Ce n-are violență; cum nașterea-i un scurs
Într-un traseu spre finiș, iar moartea-i întregire
De un pământ ce-și vede de-al său divin parcurs.
... Și toți, în echitabil, produși de-o rătăcire!...
04.05.2012
00943
0