Daniel Aurelian Rădulescu

Trăim o lume mercantilă, Cu sufletul vândut Satanei... Nebună de amor, febrilă La jilț și aurul coroanei. Ne clădim tot din egoism, Ne facem noi copiii copii Și rău-l dăm cu

Sunt cea mai fericită parte a vieții, ele, nopțile, pline de vise Și nicidecum zile cu număr, cu limitările; în plăceri, ambiții, avut. Fără de margini ego, nu complicat real, doar simplele,

Când moartea îți obține râvnitul rendez-vous -Din ceata nesfârșită, se dăruind ofrande- Îi este doar rutină, sinistră, un ”déjà vu” La veșnica avidă... de flori rupte-n ghirlande. Neostoită-i

Cum oare-o fi senzația, o zi, de-a nu mai fi? Căci și nimicul este... nu s-ar mai denumi! Doar că nu este ”a fi”, este ”a nu fi”, un ”nu-i”... Absent, c-un loc și el; neant, cui te supui! Că

Câte regret și nu-mi răspund, Pe câte și pe câți... Și-n melancolic tot m-afund, Că nu-mi vorbesc, sunt muți! Și dintre toți și dintre toate, De cine-am dor, de cine? De pierduți ani și de

Știu, n-am ambitus, grandoare, n-am cum, nu pot să fiu la fel Și mâinile, am împovărat c-un tipar-ștanță, un ”STAS” mecanic, Le făcând scule; străduit, m-am educat s-alin vițel... Mă dăruind,

La cât de serioasă-i lumea, chiar cât de gravă, până la omor, mai practică joc... până lunea, când iar se pune pe ispravă de aneanti vreun om, popor... și lasă în fond să se creadă că-i doar

E ziua mea de-ncepător, ca-ntotdeauna; tot mi se spune, de-altul, ce să fac, debusolat, mai rău decât în prima zi de viață, de când zac, când nici nu mă știam de c-aș fi existat și tocmai

Să-ți pui în evidență lenea, blazarea, sila, chiar prostia, Când te întreci s-ajungi un scop, ce e și altuia, același, N-ai nici respect, nicio rușine, de așteptări, în bagaj ce lași... Nu-i alt

Sunt îndoit profund, în suflet, ce greu e-azi, pân’ la răvășire, De cum, de-acum, să aleg în viață; de binele-i să ocrotesc Orice răsare-n jur de mine, de dragostea s-o investesc În pui născut;

Nu vă faceți vreo idee Că-i vreo luptă, muncă grea, De descoperit vreo cheie De-un mister, sau câmp de ara! Nu, e-o șleatcă de țânțari Proști, din ”Școala Specială”, Imitând pe

Particula, ar fi unicat; o suferință, doar plictisitoare, De singurătate. N-ar fi nicio plăcere încântătoare. Doar nulitate intrinsecă, că n-ar mai fi dezvăluire... Nici nu s-ar ști, cunoaște...

Mi se trage asupra-mi, cu flinte, în psihoză Și gaura-i gol și multele-s gloanțe Și sângele-mi curge petale de roză, Din seva de spin... îngrădit între clanțe... ... De uși ce trântesc de

M-am spălat tot, cu trup și suflet, în albul albiei de-o viață Și mă căiesc că apa-i scursă-n canalul, cel duhnind cu toții, Curgându-mi gândurile pure în zadarul necitit al sorții De-un păpușar,

Starletele s-au dus de mult, se bălăcind în vampe dive -Nu cu talent și har, cu stil- cu dezgoliri și invective De mascul-sex pe limbă îl dând, des, tare, cu guri sparte Ce-ndrugă spusele, cuvânt,

Pic, pic sună pe țeastă; un cor universal Din opera lumească, ce crește câmp, oceane Și aer impercept prăvale-n tunet mal De sunet, bang și fulger... e-un sor de lampioane. Ațâță gând, rapace

Un capilar, ieșit din picătura, spălând bob de piatră, Ce se-nmâlește înrădăcinând un fir cât calvul puf Și umflă, efilând sămânța cât un glob, ce părea seacă... El știe, ca o Terră, să se împartă

Papa, te am din nou în minte Atât de blând, uman și drept; Cel ce-mi cerea să fiu cuminte, Mai înțelept ca el, deștept. Îți simt pe-obraji perii din barbă Când mă strângeai la piept de

Se joacă-n feste ne... norocul ce și-a uitat, ingrat, origini, Că o negație-l desparte, de ce el este-n fond făcut; O punctuație-ntr-un șir, delimitată sau totală, Ce gândurile-ar limpezi și umăr

Tot copil sunt, tot un pui Într-o inimă și-o minte; Ce le am la fel, pe-un cui, M-așteptând să mor cuminte. La-nceput visam să fiu Altfel decât ce eram; Curios ce-o să deviu... N-aveam timp,

Sunt punctul de miră în hazard cu întâmplare, știut, neștiut doar de mine, Că nu pot s-ascult doar pe alții, ce nu-s eu și nu mă știu cine-s, ce vreau, Iar mintea mi-ar spune să cred că nimic nu

Ni s-a urcat burta la cap Și mâinile-s cu ghiuluri grele. Credința-a devenit păcat Și obrazul s-a-ngroșat de piele! Vedem prin ceață atât de aproape, Toți cataractici de interese; Copiii...

... încă îmi curge nasul, mă șterg cu dosul palmei de mirosurile proprii și sunt pus pe brațe, în apele albiei, nespălat de tarele neamului, Europii, înfundat până la gât în spuma murdăriei, ca

O fi mai important să tot, să tot muncești, Să bei și să mănânci -ce-o viață faci- Să zidești case și să putrezești De-atâta trudă, după ce-o să zaci? Și cum acuma nu mai sunt nici poze, Doar