dan mihuț

ești o femeie mică, încapi într-un aparat de fotografiat încapi într-o mână care-ți trece prin păr, încapi într-un tatuaj și când vine toamna, mai ales când e frig mă gândesc că degetele tale au

e prea frumos că frigul face să crească aici nu departe de marginea casei tale zone în care se dezvoltă asociații ca într-o lume minusculă a gradelor de rudenie astfel un incest poate fi doar

curând ar trebui să dorm fierul orelor ca un schelet care ține somnul drept și nu-l mișcă se va strânge cu totul într-o sinapsă amarul din gură în saliva uscată ca o broască nu trece prea

erau în spatele caselor copaci cu rădăcini mai groase decât caii care pășteau legați de ele ca și cum ar fi trebuit să fugă în pământ să urmeze rădăcinile până într-un punct unde se-ntâlnesc

exersez umilința de câțiva ani, pentru tine apar dintr-o grădină cu ceață și nu privesc fața sau ochii decât când sunt sigur că există o densitate a imaginii, a înfățișării tale. trecerea la

nu știu de ce stau cu ochii pe tine, privesc cuțitul și știu că n-o să pleci nicăieri, e prea bine în noi da, acolo se strânge binele de obicei ne-am izolat, am strâns provizii avem confort,

numele tău ca de la o stare la alta prin monedele vechi ale fiecărui lucru ca mustul de sânger întins și buzele lărgite între omoplați o meduză sub aerul pânzei din emoții mediocre pe spatele tău

\"[…] mă revendic de la Normă. Cu cât mă îndepărtez de mine, într-un cursus honorum ce tragică ușurare îmi este, cu atât urăsc ce iubesc.\" Pier Paolo Pasolini, “Baladele

(a) de veghe-n lanul de conducte burta lăbărțată face cu greu contact cu solul bocnă șopârlă învelită-n staniol departe picură țurțurii aburii țes în fața gurii lui în fața gurii ei o uzină

urcarea are animale moi întinse între cartilagii dacă nu ar fi lichidul lor și tehnica agățării de lucruri am pune mâna în golurile zidului și am dispare crește din ele planta cu trup

trece ambulanța, sunt santinela de noapte tai lemne pentru cantină și-aud urlete am închis o parte din soldați în magazia de armament șuieră carnea pe ei, mi se pune un nod în gât retez cu

rotindu-mă în crisalida zilei vad oameni vagi cu pielea lungă cât un șarpe iar iarna unsă cu ulei aruncă păsări derizorii într-o pungă fiul evei hrănește copaci goi mă-ncurc în părul lui și

când pleci așa mult de-acasă n-ai ce să ceri nimănui îmi spunea tatăl văzând că m-am îndrăgostit pe sânii ei curgeau râuri pline ochi cu oameni înecați puneam lemne pe foc strângeam hainele

la ieșirea din mamaia am intrat cu mașina într-o vacă vaca s-a întins pe capotă rănită ce facem cu vaca asta rănită? ce facem cu hemoragia ei? dacă am rupt kundalini-ul în ea? am ajuns la

clasoarele se deschid pe rând, timbrele zâmbesc din state exotice papagali, peisaje, mașini, sportivi sau cosmonauți sovietici cu fețe bd un fel de dumitru prunariu mult mai fericit au fost

întorc cu țepușa tertipul acestor macrodocumente cu creatină de pe-o parte pe alta pe cărbunii sulfuroși până ma decid care mână poate fi absentă care poate arunca mâncare la păsări

o gentlemen swallow your prayers because the wind makes a mockery of men your soul becomes a fish you swim in idle waters and drink other fishes piss your soul feeds on fish on

nu te’ntrista de frig a spus omul intrând în idee nu te’nfrigura de’ntristare a spus ideea primind omul ca și cum ar spune același lucru ca și cum măruntaiele fiecăruia dintre ei ar fi

zdup și dau de pământ cu tot ce-i cunoscut toată memoria colectivă adusă cu arcanul și maltratată didactic roasă precum șaua jockeului ca o adolescentă cu fusta prea scurtă și ancorată de