Dacă cerul Spaniei ar fi o oglindă,
Ar reflecta câmpiile nesfârșite
În care căpșunile dorm
La umbra frunzelor
Întoarse cu fața în jos.
Ar reflecta spinările aplecate
Ca niște lumânări
Sub
Nu ne destrămăm ca fumul
Într-o clipă, fără urme,
Până departe,
Parcă nici n-am fi fost.
Ne destrămăm ca buturuga.
În vârste, încet;
Hrană furnicilor,
Cămin șerpilor,
Pat ciupercilor.
Ca o
Miraculoasă, Dorothy Street
„Aceasta nu este proză.” veți zice. „Este un poem.”
O să vă dau dreptate.
Când mă întorc de la lucru și intru pe strada mea, parcă trec într-o altă lume; mă trezesc
Ca o aripă care s-a rupt
De pe trupul unui fluture,
Toamna aduce
Tristețea verii care a aplecat.
Stai în ploaie fără umbrelă.
Dansezi.
Tălpile ți se ascund în iarbă.
Ești o tulpină de floare
Mi-am pus la fiert un litru de apă în ibricul cel mare în care încap trei litri; să-mi pot prepara ceaiul obișnuit.
Am o rețetă specială; arareori o destăinui; doar prietenilor apropiați sau cuiva
Din ochii tăi
Tristețile nu dispar dimineața.
Ce au sedimentat visele, rămâne:
Personaje dubioase, colțuri întunecate,
Sperietori;
Abia pe la amiază se destramă.
Undeva departe, pe malul
Lupul meu nu venea în fiecare noapte. Uneori îl așteptam câteva zile la rând.
„O fi având și el treabă; își caută de mâncare.” îmi ziceam, să-mi înmoi supărarea.
Nu vă imaginați că „Lupul” era
S-a liniștit vântul uscat.
Acum coboară dinspre munții goi
Doar o radiație fierbinte;
O patimă care mângâie iarba arsă
În urma soarelui care a plecat
Ostenit, să se culce.
Diavolii s-au
Visam.
M-am zvârcolit, m-am zbătut.
Am doborât stâlpii de pe marginea șoselei
Pe care alergam spre o țintă care se îndepărta.
Demult, într-un alt vis
Urmărisem aceeași fantomă
Într-o
Mă plimb pe aleie și mormăi melodia
Care-mi trece prin minte
Întotdeauna când e vreme cu burniță;
Încă din copilărie!
Cuvintele nu mi le mai amintesc.
Erau sentimentale, erau cu necaz.
Să-l fi
Nu sunt nebun de legat;
Sunt doar nebun după tine!
Gata să zbor pe aripa ta
Până când vijeliile timpului
Mă vor arunca,
Fir de polen rătăcit,
Înapoi în corola din care-am plecat.
Seara, când
Am deschis ochii încet
După un vis colorat
În care mă zbătusem să scap
Din cușca aceea transparentă.
Intrasem nevinovat,
Ademenit de promisiunile unui profet.
În cameră, în colțul cel mai
Dac-ar fi să trăiesc o mie de ani
În grădinile tale, nu m-aș plictisi.
Aș lucra ca un salahor pe simbrie.
Aș curăța buruienile
Cu pieptenii mei aurii.
Aripa mi-ar fi arma cu care te-aș
Am vrut să intru, indiferent cum,
Pe căi drepte sau pe ocolite,
În teritoriul inocențelor de carton.
M-au oprit niște bariere violete,
Niște vămi prin care nu poți trece
Fără să plătești cu
Sunt o umbră a întâmplării
Și fac umbră pământului
La rândul meu
Pe marginea cărărilor pe care alerg,
În toate stațiile de autobuze
Sau de avioane sau de trenuri,
În care opresc
Să mă
Vreau să mă ridic în balonul cu aer cald
Până la balconul Elizei de la etajul trei.
Voi sufla în el până voi ameți,
Aer trecut prin aripa sufletului,
Încălzit de fisiunea
Cum tot mă doare capul
După coniacul de-aseară,
Surogat american cu nume de împrumut,
Ies pe maidan la cioata retezată
De fierăstrăul lui Steve.
Îi număr cercurile umede.
Mă înjunghie fiecare
E cinci, doar!
Abia la șase am întâlnire.
Sub burnița ca o pedeapsă
Inventată de un suflet schilod,
Îmi frământ mâinile și degetele
Iar picioarele ude bat pasul pe loc.
Prin ochelarii ca o
Pereții albi dimprejur
Nu sunt în stare să-mi spună
Nici o poveste.
Mai degrabă tac.
La provocări nu răspund,
Insensibili la strâmbăturile
Și la jongleriile mele
De saltimbanc.
Iar mie mi-e
Las clopotele timpului
Să străbată prin perna somnului,
Prin zidurile groase și umede
Ale vieții mele
Înăbușite de tăceri.
Secundele, sâcâitoare ca niște furnici
Care ți se urcă pe
Nu am înțeles aproape nimic,
Dar chiar nimic,
Din desenul tău.
„Iată, așa te văd!” mi-ai zis
Și ai așteptat răbdătoare.
„Dar nu mă recunosc.
Poate fi absolut orice!
O gânganie din
Umblu pe străzi ca o nălucă.
Nimeni nu mă întreabă nimic.
Pomii, mai treacă-meargă!
Ei sunt timizi, îi știu de mici,
De când erau doar niște biete nuiele.
Dar gardurile, porțile, stâlpii?
Ar fi
Pe apele care nu se mai sfârșesc
Ochii îmi alunecă mângâiați de valuri.
Să le număr, nu pot!
Îl las pe fiecare
Să-mi spună câte o poveste
Purtată pe apele nesfârșite.
Mâine le voi uita,
Așa
Dacă vei fugi de la mine,
Te voi culege
De pe drumurile pe care vei rătăci.
Doar știi bine:
Nu există loc pe Pământ
Din care să nu te poți întoarce
La mine.
Dimineața doar, să nu vii.
Înainte
DD