Dacă Doamna în Negru m-ar întreba
Ce doresc să-mi aleg pentru ultimul zbor,
I-aș cere priceasna dureroasă
Vibrând în cupola bisericii care mi-a mângâiat copilăria,
Și o poveste dansată de Michael
Trec pe coridoarele pustii
Ale palatului din piatră.
Fantomă aplecată, cu ochii în pământ.
Pășesc peste lespezile reci.
Călugăr pedepsit
Numărându-și rozariul
Rugăciunilor rostite în
Din ochii tăi
Tristețile nu dispar dimineața.
Ce au sedimentat visele, rămâne:
Personaje dubioase, colțuri întunecate,
Sperietori;
Abia pe la amiază se destramă.
Undeva departe, pe malul
Dacă mă simt disperat,
Dau fuga la tine la birou.
Deschid larg ușa capitonată
Și țip ca un apucat:
Margareto, nu mai vreau să trăiesc!
Toate fetișcanele acelea sar speriate.
Pompierii nu mă pot
La mansardă,
Pictezi în fața ferestrei deschise.
Mulțimea mărșăluiește în stradă
Într-o coloană ce pare nesfârșită;
Ca dorințele lor; o și întrec, poate.
Capătul ei abia se întrezărește
Undeva
Prin geamul pătat de insolențele timpului,
O rază fragilă străbate încăperea, abia
Și mi se oprește ostenită pe braț
Ca o diligență rătăcitoare, fără adresă.
Ruptă din soare,
Ea a parcurs
Simt cum se crapă un ochi în Pământ.
Mă cheamă diavolul în hăul fierbinte
Ademenindu-mă cu roșcove coapte pe jarul păcatelor sub plita lui Belzebut.
Aș vrea să mă retrag, să fug, dar cerul, norii
Simt uneori, presimt,
Că izvoarele seacă.
Mi-e teamă că n-o să mai pot adăpa
Însetate, nevinovatele turme,
Și nici ochii tăi n-o să mai râdă
Sub stropii limpezi ca cerul.
Încep să caut,
Seara, în plimbările noastre, târziu,
Călcam florile salcâmilor
Adormite pe trotuar.
Era ca un covor țărănesc
Pe alb, verde și cenușiu.
Plânsetul de sub tălpile sandalelor scofâlcite,
Doar
Pe perna ta, urma capului.
Cuib părăsit.
Ce mai rămâne după noi
Când plecăm,
Când nu ne mai întoarcem?
Gândurile ne însoțesc.
Umbrele nu mai rămân nici ele,
Să alunece tăcute prin
Vegheam lângă cadavrul iubitei.
O ucisesem cu un instrument
Mult prea ascuțit, mult prea tăios,
Pentru sufletul ei moale.
Din pomi se scuturau petale albe
Iar leșul sufletului ei,
Rece acum ca
S-a liniștit vântul uscat.
Acum coboară dinspre munții goi
Doar o radiație fierbinte;
O patimă care mângâie iarba arsă
În urma soarelui care a plecat
Ostenit, să se culce.
Diavolii s-au
Mi-am pus la fiert un litru de apă în ibricul cel mare în care încap trei litri; să-mi pot prepara ceaiul obișnuit.
Am o rețetă specială; arareori o destăinui; doar prietenilor apropiați sau cuiva
Ascult vântul cum piaptănă pomii
ca pe niște copii ciufuliți,
și mi-e dor de sălciile noastre stinghere
de pe malul pârâului cu apă puțină,
de orele după amiezelor noastre
tulburate de
Maimuță printre liane,
Mă strecor printre zile.
Mă agăț de orele fierbinți.
De evenimentele transparente
După care nimeni nu se poate ascunde.
Ca în visele cu căderea în groapă,
Păianjenii
Pe o scară de la unu la zece
Nu e bine să urci prea mult.
Stai pe undeva pe la jumătate!
Nu cazi de foarte sus
Și ai loc să mai urci, când se poate.
Să mai și cobori, uneori.
Nu sunt eu ăla să
Las clopotele timpului
Să străbată prin perna somnului,
Prin zidurile groase și umede
Ale vieții mele
Înăbușite de tăceri.
Secundele, sâcâitoare ca niște furnici
Care ți se urcă pe
Vreau să mă ridic în balonul cu aer cald
Până la balconul Elizei de la etajul trei.
Voi sufla în el până voi ameți,
Aer trecut prin aripa sufletului,
Încălzit de fisiunea
Dintr-un caier de asbest
Mi-am tors pletele, genele,
Părul de pe spate, de pe piept;
Până jos.
Învăluit în firele argintii
Ca într-o găoace,
Nu îmi era teamă să intru în foc.
Eram un vierme de
Ca să mi te apropiu,
Mi-am focalizat telescoapele
La rezoluție maximă.
Eram ca zăpăcitul ăla de Sir Halley
Urmărindu-și cometa omonimă
Care pe vremea aceea nu avea nume.
Nu se îndrăgostise încă
Fără nicio legătură cu evenimentele
Care alergau pe afară
Nebune ca niște cai de curse
Ai căror jokey au murit,
Mă perpeleam în nopțile acelea
De parcă apele
Ar fi inundat uscatul murdar
Și
Într-o dimineață ca un con de lumină
Înfipt în sfera întunecată a nopții,
Caii pășteau pe culme.
Soarele stătea gata-gata să se arate.
Răcoarea se reflecta pe pielea cailor
Lucioasă ca o
Dacă nu aș fi iubit niciodată,
Poate acum ar fi momentul s-o fac.
Dar tu nu știi.
Nici nu cred c-ai putea înțelege.
Tu vezi doar munca, problemele,
Copiii, neamurile.
Dar pe lumea aceasta
Și
Am îngropat trecutul
Într-o ladă cu câteva boarfe.
Sicriu anilor acelora
În care nu ne știam prețui.
Nu-i prețuiam nici pe ceilalți.
Le-am zis vecinilor de la parter:
Voi luați
DD