Cristina Sirion

textul inainte de fi recomandat. asa cum marile descoperiri pornesc adeseori de la o observatie simpla, m-a frapat modul in care fara a te feri de uzuri, reusesti constructii care transporta cum un steamer car pe la 1900 - senzatia ca nu ti s-a mai intamplat. scrii curajos, in sensul ca-s sigura ca esti constient de alegere - imi place sa urmaresc, desi tocmai verigheta aceea de pe limba imi da impresia ca ai prefera o fuga sanatoasa. toate intorsatorile astea cu deschiderile lor reusesc un gen de poezie 3D intr-o lume majoritar bidimensionala prin comparatie (mi-a amintit de o reclama la o companie de asigurari in care oamenii sunt simple decupaje din hartie, traind cu acele capabilitati). interesant, iar asta e un loc in care cuvantul "interesant" chiar isi are locul si sper sa nu para putin.

si timpul pentru a raspunde.

radu

am citit comentariul tau acum cateva zile, n-am putut raspunde atunci. eu sunt dintre cei care "impusca" uneori si habar n-am ce nimeresc. impresia ulterioara e ca primesc ceva nemeritat. venind pe convingerea asta, comentariul tau mi-a facut multa bucurie. pentru toate argumentele din el.
sper sa nu te plictisesti.

oana

e o poezie care poate fi judecata aspru pentru ca nu-i acolo, daca vrei. ai sesizat bine impresia de umblet cu camera de luat vederi. imi amintesc de poza unei femei care m-a socat, avea o boala ciudata si arata exact, dar exact ca un copac - pielea scortoasa, extremitatile crescute diform ca niste crengi. un fel de pierdere a identitatii care mi-a starnit culmea, o repulsie pentru tot ceea ce pare ca are o trimitere ~fixa (am mai trait un moment in care ma uitam la un cristal si exact in momentul ala s-a spart; a fost interesant socul - exista un fenomen de oboseala, am aflat ulterior, legat de modul de fabricare).
asa ca m-am miscat undeva in trena cuvintelor, ceea ce cred ca e obositor pentru cititori si multumesc pentru rabdare si uite, pentru ca s-a intamplat sa-(ti) si placa.

raluca

linistea mi se pare uneori suprema modalitate de negatie. in poezia asta ma vad ca pe-un puscarias eliberat pe cuvant.
ma inclin si eu, usor in contratimp, de siguranta. :o)

dar pur si simplu nu remarcasem. multumesc, eugenia.

un comentariu mult mai fain tecat textul in sine, pentru ca tinteste exact in intentie. mi s-a mai intamplat, dar rar, si de fiecare data sunt surprinsa pentru ca eu intru intr-un text hotarata sa rezonez si nu intotdeauna ii gasesc esenta, locul acela in care pulseaza. asadar, pentru asta, respect. pentru restul, multumesc. :o)

in ultimul timp, cred ca titlul e foarte important in ceea ce am de spus dupa. un fel de joc, cu riscul lui.

te mai astept, adrian, mi-a facut placere.

alexandru,

am asa, un sentiment de recunostinta cand cineva citeste cu atentie. spun asta pentru ca mi-am recunoscut intentiile in comentariul tau si pe de alta parte, stiu ca nu-i tocmai o poezie jucarea, o vad cam plina, e insa intreaga (un risc asumat de care cred ca deja am abuzat).
de aceea, multumesc.

adrian

despre virgule, nu stiu. o sa ma uit.

despre cosasi. :o)
uite: "mă cerți fiindcă nu vorbesc", ca pe-un cosas pentru ca "n-am mai trecut cu tăișul pe-afară (am tacut)".

"e prima data cind lovesc un caine si plaminii imi haraie"
il lovesc inauntru(l) meu. pe langa plamani, undeva, asa il pot auzi dupa. l-am vazut pe-asta ud, in gradina vecinilor, un caine pe care-l urasc si care mi-a semanat brusc.

cum ii ziceam si lui alexandru, stiu ca e mult. nu stiu insa cum ar fi fost mai putin, ar fi fost sigur artificial pentru mine, de-un drag sau altul. o sa vad (totusi) mai incolo.

multumesc, ca de obicei e greu sa nu fiu de acord cu tine.

cred ca modul de a evita stridentele e felul meu de a fi "barbata" in scris - vezi, citesc cu atentie tot :o) - de-a ocoli zorzoanele. aglomerarile nu ma deranjeaza neaparat(ba da!) atunci cand duc undeva. pentru ca nu mi-e clar totusi cat de bine balansez printre cele doua, chiar nu ma asteptam (vreodata) la o steluta de la tine (iti banuiesc exigentele). si credeam ca si tendinta suprarealista din mine e de vina. ma bucur ca nu. si-ti multumesc.

oana, e ca si cum as fi scos cartea aia si tu deja o ai. tot restul e o brambureala, suntem niste furnici si avem nevoie de caldura, eu tie, tu mie, asta e tot. multumesc pentru acel "prieten", nu-i nicio sforaiala cand spun ca o carte ar fi buna de tinut usa sa nu intre curentul.

florin, fara tine cred ca de cateva ori m-as fi descurajat. o fi bine, o fi rau, parerile sunt impartite. :o)
e bine sa te tina cineva de mana cand incepe scoala, cam asta e senzatia de fiecare data. multumesc pentru comentariu, aproape ca il vad prea mare. :o)

"toata". scuze, mi se intampla tot timpul. emotiile. (glumesc).

m-a uluit subtitlul. cum ultima?
ce admir la poeziile tale e ca nu au balast. au in schimb un umor inteligent si putin amar, o combinatie fina. excelent finalul ("pe Tine de aceea te iubesc"), provoci o nehotarare intre ras si starea de poezie care urmeaza imediat. tot poezia alterneaza stari de ironie/ poezie/ umor cu o mana sigura si clar constienta, nu te lasi dus dar nici nu prelucrezi, un fel de poezie educata, iata.
mi s-a parut diferita, oarecum salvatoare pentru mine, ca sa merg in continuarea ideii... :o)

e un text fain, vizual si nu numai, imi place cum invaluie totul intr-o imagine bine structurata, cum a zis si Otilia, pentru ca mesajul nu numai ca-i perfect traibil dar se intampla la micul dejun. :o)
as evita pasarea din final, cred ca poti gasi ceva care cu impact mai puternic. evident, nu de dragul impactului, e vorba de emotia transmisa si asta e important. n-am nimic cu pasarile, dar ca si sufletul sau inimile, au nevoie de-un context din care trebuie sa fii distras in alta parte ca sa le estompeze, ori aici textul imi pare ca duce fix spre ea, pasarea.

aici ai incriptat fain, pe mine m-a facut sa intru pe site. :o)

imi place mult dragonul beni, felul in care trece catelul in tine, e aproape o declaratie a unui mod de-a iubi, gandi - poezia asta. si de fapt imi plac exact prezentele astea care sunt clare desi trec dintr-o parte in alta pe neanuntate si aparent isi schimba identitatea. aparent. e greu sa implici si sa fii foarte clar. iar aici intentia e indiscutabila.
nu dau steluta pentru ca vreau sa dea altcineva.
sunt destul de sigura ca merita.

varianta lui radu e mai buna.
prima chestie in care m-am impiedicat a fost "un soi de foame de lup"."un soi de" este explicativ, nu-i nevoie, poate fi simplu "o foame de lup pe incheietura mainii". in fine, nu vreau sa-l descompun si eu, am fost de acord cu vasile la "stau" si la restul amanuntelor (sunt importante), crucificarea insa imi place. scopul mesajului e sa te conving ca e fain in idee, si, daca mai e cazul, sa il reiei cu atentie.

am revazut Apollo 13 (dupa cum vezi, nimic profund nici macar subtil!) si exact aici m-a dus replica aceea, n-as putea scoate nimic fara sa diminuez efectul pe care l-a avut asupra mea. cred ca sunt amanunte care te incap in felul asta, cat ai fi de mare. in cazul asta meritul e al micii intamplari cu alge, si nu al celor imaginate in poezie.

trecand peste, n-as fi putut spune mai bine modul in care ma nemultumea pe mine insami. cred sincer ca ai stofa de critic, si ma refer la modul in care receptezi pentru ca imi recunosc in el intentiile. in rest, n-as indrazni sa am habar. :o)

cred ca-i o poezie care-i mai bine ca e (pentru mine) si cam atat.
mi se pare impudic sa spui in mod direct ceva despre tine, poate gresesc, dar din punctul asta de vedere povestile sunt mediul meu.

iti foarte multumesc.

poate ca vor fi obiectii ca poezia nu e clara. e foarte istet construita, de aceea.
mi-a amintit de ghirlandele alea cu omuleti, cand apuci de capete si se desfasoara o multime. mi-a placut mult cum sare prin planuri, acel "s-a când s-a ridicat într-un cot/ joci ca un ageamiu", felul in care "conversatia" nu-i anuntata si-i acolo si nu-i stangacie deloc, apare si te trece cumva la un alt nivel care nici nu stiai c-ar (mai)putea fi. pare simpla, nu-i.
cred c-am sa revin.

nu simt nevoia sa explic. am asa, o idee despre respect si datorie, daca aleg sa dau ochii cu oamenii.
nu-s poet(a).
"n-am inteles" nu-i declaratie.
oricum, eu te mai astept, e comod. :o)

citesc, de la inceput chiar.
cred ca dan (dediu) a spus la un moment dat ca-i plac comentariile tale. mi-am amintit ca voiam la un moment dat sa le strang intr-un fel de volum personal. e foarte mult spirit in ele, ai un filon uimitor si se pare ca nu-i doar impresia mea.
cred ca atunci cand scrii poezie intri in modul "artistic" si incepe reflexul de stapanire, cenzurare (nu finisare, de asta te-ai prinde). evident ca habar n-am daca am dreptate.
mai ales ca eu sufar de dresaj profund.

ps-ul m-a distrat. sper sa mai apuc ceva mai mult. :o)

“nici pământul nu-i tocmai pământ, și el are-o aripă ruptă”, de unde se înțelege că a avea o aripă ruptă e un argument împotriva principiului identității.

aici intreb cinstit: cum nu?!
desi as lasa la o parte cliseul "principiului", altfel ajungem sa sustinem ca
ne-a lovit in frunte ideea unei pietre, si cine stie, poate-n locul ala ne si rasare vreo idee de cucui.
fara suparare, poezia e ok sa fie proasta, dar comentariul e total aerian.

stefan

si uite-asa, ma convingi sa merg mai departe. inseamna mult.

otilia

iti multumesc, e o incurajare. fara falsa modestie, eu chiar nu cred ca scriu, asa ca ma bucur foarte.

martian

iti vad punctul de vedere. uite-l si pe al meu:
"ar trebui să pot ține în aer, ceva /care să bată foarte repede din aripi” -
e o implicatie acolo, implicatia in sine tine de poezie. sunt poezii care au un fir subtire, nu spun direct, de fapt sunt doar acolo, la treceri. aici trecerea era ideea de ramanere in suspensie, faptul neterminarii, al neasezarii daca vrei, care credeam ca e foarte clara fara a fi spusa. daca nu, as ghici doi cu probleme. ca eu trebuie sa mai lucrez la "subtirimi" stiu, insa e limpede ca tu nu citesti ceea ce cauti.

"suna a juisare" - aici n-am inteles eu. la mine era ton de protest, culmea, la adresa unui anume mod de intelegere. da-i cu atat mai fain, iata.
urmatoarea strofa pe care n-ai inteles-o are aceeasi explicatie ca si prima.

mai departe,
despre orgasm, prin alte parti. sunt poezii pentru asta. ma intreb ce intelegi exact prin "jenant" dupa un comentariu ca asta. si ma refer strict la comentariu, domnule martian. cu acelasi respect.

mie mi s-a parut o poezie cu invelis dur, genul care te indeparteaza la prima citire pentru ca, asa cum remarca si Dan, incepe pe un ton foarte rational, aproape explicativ, ("consuma excesul de carbon", "de fapt te consumi de miliarde de ani, ești soarele").
totusi nu vad nicio contradictie in prima strofa, e chiar o excludere precizata acolo, excludere care separa clar/ constient delicatetea cailor de mare de metalul topit si restul - vezi "fara ei". iar ideea e cu atat mai gratioasa (scuze, dar e) cu cat tocmai alaturarea unor elemente atat de diferite (delicat/ vaporos - otravuri/ metal) imi sugereaza cat de puternic se poate resimti acel "fara gandul ca existi", caci iata de unde, unde te poate trimite.
poate ca se foloseste de cuvinte banale pe alocuri, dar "când dormi umbra ce se naște în ceruri/ provoacă în lumină eclipsă" imi pare foarte poezie si deloc uzata, de fapt m-am intrebat de unde ideea de uzura. ar fi culmea sa ajungem sa scriem despre piulite pentru ca nu s-a mai scris poezie despre ele, nu?
m-a impresionat ca toata "masculinitatea", invelisul dur al poeziei este anuntata inca din titlu si e asa o pacaleala. o sa-i spun sensibila, cu orice risc. si frumoasa, dincolo de.

mi-a placut cliseul. nu l-am vazut, poate, ca atare. mi s-a parut ca acolo e toata forta, pe mine exact bucata asta m-a atras cel mai tare.
mirosul de marmura m-a derutat un pic, as inlocui "miros" cu altceva. dar nu stiu cu ce, mirosul inghetului face sens, cum mirosul de iarna.
cred ca-i o poezie buna.
te citesc, am impresia ca te eliberezi oarecum controlat, ma intreb cand vei izbucni. :o)