Cristina-Monica Moldoveanu

Mulțumesc pentru semnul de lectură domnule Neacșu. Am fost conștientă de ”alunecarea” verbelor și m-am găndit dacă ar fi mai bine să folosesc același timp sau nu. Hotărîsem să nu, din motive pe care le-ați ghicit și din oboseală, dar acum mi-am schimbat hătărîrea și voi modifica, am impresia că e mai bine.

Răzvan, îți mărturisesc că printre oameni n-am întîlnit niciodată o disperare mai grăitoare decît a copacului care urlă prin gura unei scorburi, n-am întîlnit niciodată o tristețe mai sfîșietoare decît a buturugii care plînge prin stropi de clei ca sîngele închegat și bureți agățați de ciot, n-am întîlnit niciodată o nebunie mai dureroasă decît a copacului care crește haotic mii de rămurele direct din ramura mamă sau crește ramuri strîmbe și labirintice în ciuda aparentei sale libertăți către cer.

Mulțumesc Răzvan, cred că ai înțeles că e un dialog imaginar al meu cu marea. Nu prea seamănă a poezie culeasă din popor, dar, dacă ție ți se pare așa, mă bucur.

Nu era niciun blestem în sensul negativ, era vorba de destinul acceptat și chiar frumos (dar trist) dacă citești cu atenție - atîta tot am vrut să spun, nu e nimic tenebros, nimic sacrilegiu sau blasfemie în creșterea și educarea unui copil normal cu suflet bun, cum am fost și eu. Ființa devine și uneori există dar prin frumos și bine și lumină și nu știu exact la ce lumină de ”pretutindeni” te referi. Aceasta e o poezie a încîntării existențiale și a rostului educării, cu o notă gravă de tristețe. Apare ce e drept și transsubstanțierea în acest poem, dar nu e o blasfemie, din moment ce toți oamenii au acceptat-o în literatură și în științe sau alte arte. Mînjirea în acest poem este cel care răstălmăcește ceea ce era bun în viață. Iar orbul din poezie face aluzie chiar la oamenii orbi cu simțul vederii aparent lipsă, așa cu vedem pe străzi și ne minunăm că aparent se prefac. În versurile care urmează am atașat sensuri emoțioanle legate de orbire. Mulțumesc Răzvan, poezia mea a fost scrisă desigur spre răs-tălmăcire.

Ottilia, îți mulțumesc. Exista și poate că mai există încă o romanță din vremuri vechi ”Inimă, de ce nu vrei să-mbătrînești?” cu Ioana Radu, de care îmi aduci tu aminte. Lucrurile au mersul lor în lume, inima este și ea un lucru, uneori bate ritmul ei împotriva modelor, dar mereu de partea sufletului.

Stimate și dragi doamne și domni de mai sus,
conform acestui miracol numit internet, datorită căruia avem bunăvoința de a fi contemporani și cunoscuți unul altuia, am găsit chiar azi ceea ce doamna Daniela scria ieri fără ca eu să am habar că scrisese, și anume că Adevărul în sine este așezat pe piedestalul cuvenit, și v-aș putea dovedi că tot așa ar fi fost dacă nu aș fi avut internet astăzi. Dar nu are importanță să vă arăt ce și cum. Îmi permit, în aceeași ordine de Idei, remarc că vocile de operă feminine sunt mai slab definite și reprezentate decît vocile masculine (cel puțin în teoria muzicii pe anumite site-uri apreciate de internauți). Ca întotdeauna îmi exprim și revolta umană că se vorbește pe terenul textului meu despre mine la persoana a treia, ca și cum aș putea eu dispărea dintr-odată dacă vrea cineva sau eu însămi.

În altă ordine de Idei vă doresc gîlceavă plăcută în orice domeniu, în timp ce pentru mine veșnicia încă se mai naște la sat, iar orașul este doar o oră mai mică din punct de vedere existențial și ontologic. Indiferent de circumstanțe.

Nu, bineînțeles că nu sîntem proști (eu nu pot pronunța sîntem drept suntem, datorită educației și cred și eu că încă mai sînt unii ca mine, chiar dacă ”î”-ul este în interiorul cuvintelor, nu doar la începutul lor). Mulțumesc Liviu pentru steluță și apreciere - acum într-o seară de 16 ianuarie 2017, când pe străzi mai există zăpadă așternută din steluțele de altădată.

Așa este domnule Neacșu, mă înclin și eu în fața adevărului cuprins în ”luptele subterane” la care faceți referire, adică la aceia care așteaptă cuminți, sau chiar nu vor (nu știu aceasta) să fie descoperiți din nou. Nu cunosc nimic despre darea sau pierderea de suflet a limbii române la care faceți dvs. referire. Datorită unor circumstanțe grele, am fost nevoită să scriu acest text din genul logică simplă și goală, pentru echilibrarea sufletului și a trupului meu. E înfiorător de greu cîteodată. Ca sursă a limbajului verbal și nonverbal (nu doar al surdo-muților din România), limba română din dicționar a îmbătrînit pentru mine în mod firesc - am 46 de ani, astfel încît acum cărțile noi și vechi sunt impregnate cu viața mea trecută și viitoare poate...astfel încît lectura lor e prea greoaie uneori, dar fără ele sunt strivită și în suferință. Eu însămi nu am strivit nimic, nici dicționarul.

La mulți ani tuturor! De Anul nou Luna era Crai nou - vă urez mândre povești nemuritoare, dar și timpi și momente cât mai bogate. Una fără alta nu se poate.

Când Dincolo devine Aici, când lumina străbate galaxii nenumite, copilul încă mai crede că Primăvara va veni de mai multe ori...printre flori de seră vii ochii lui schițează un zâmbet care încă nu s-a desprins din ramurile pomilor de afară.

Consider că această poezie nu este un dar, ci pur și simplu un plânset. Pentru toți Emilii și Emiliile din lume. Mulțumesc, cu sinceritate. Vara cea mai lungă din memorie va mai exista.

Sufletele înfloresc atât timp cât tu și alte destine sînt aici. Frumos grăit, frumos așezat în pagină. Îmi pare bine că am putut citi chiar azi aceste rânduri.

La mulți ani pentru toți cei pentru care poezia există!

Între verde și albastru apare topazul turcoaz bastard al trăirilor omenești, dincolo de groază și mirări, dincolo de foame sau sete și în definitv dincolo de viață și moarte. Un text bogat și frumos ritmat, vitraliu și radiografie prin care transpare percepția realității.

Diafan, inefabil și totuși pregnant - o pânză de cuvinte brodate delicat, așa cum orbii o pot ghici cu vârful degetelor. În vreme de pace muzele nu tac și uenori vorbesc despre războaie vechi care nici nu au existat.

Deși pe alocuri acești stropi de frumusețe sunt încărcați de praf (vreau să spun cuvinte redundante, deși în alte locuri apar cuvinte nelalocul lor, care nu se potrivesc contextului, am citit cu încântare și bucurie ceea ce este luminos și pur. Cred că poezia dvs., pe care o admir, ar avea de câștigat prin esențializare și sobrietate mai multă, și prin renunțarea la tonul uneori profetic, cum ar fi de pildă impulsul visărilor noastre care se înalță în fragmentul cu numărul 8 (deci vă referiți la noi, mai mulți, asta e, cred eu, puțin greșit) sau în alte versuri. Vă mulțumesc pentru dărnicia cu care scrieți, cu sinceritate.

Eu nu sunt de acord cu concluziile tale Răzvan. Mulțumesc pentru comentariu, dar ceea ce ai scris tu aici nu are nicio legătură cu poezia mea. am folosit cuvîntul mumii -- desigur pentru o femeie simplă ca mine e greu exercițiul imaginației, versul mi-a fost inspirat de fapte reale ca aproape toate versurile mele--- mumiile de obicei sunt îmbălsămate. O colegă de liceu mi-a dat odată o carte (bunicul ei era un celebru istoric) în care am citit despre mumiile Egiptului antic și tehnica de extragere a creierului prin narine --- eu nu am scris ceva macabru în poezia mea, ci am sublimat, cum spun psihologii. Dar îmi amintesc și catacombele Kiev Pechersk Lavra din Ucraina, unde erau trupuri de călugări mumificate...prin nu știu ce miracol și apoi vândute turiștilor, printre care și eu dusă acolo de părinți, la numai 13 ani în 1984. Scuze pentru mărturisirea cu caracter personal. Consider că numai Dumnezeu are posibilitatea să CREEZE cu adevărat.

Uite, țin să explic. Primul e puțin personal, fiindcă mie luna, plină mai ales, îmi face rău. Așa cum alții sunt meteosensibili, eu sunt selenosensibilă. Nopțile cu stele însă, îmi cresc pacea interioară, calmul și energia. Am și un cântec popular mai vechi pe o casetă în care luna e prezentată drept dușmancă și geloasă, în timp ce stelele sunt prietene și martore ale adevărului. Deci, în primul senryu, care poate fi citit și public, folosesc aluzia biblică „întoarce și obrazul celălalt”, în raport cu luna, vinovată chipurile de neajunsul meu. Totodată luna e și curată și oferă lumină, de unde și sensul umoristic al senryu-ului.

Pe al doilea nu îl mai explic.
În al treilea am încercat să creez umor asociind imaginea noroiului ca un zâmbet pe preșul de la intrare (care poate fi imaginat și ca un chip zâmbitor desenat, dar acum murdar), cu zâmbetul poate puțin parșiv al firii în vremea în care toate renasc și se împerechează. Strălucirea primăverii are și conotație sexuală și prin prezența vecinului am încercat să accentuez nota de umor (că nu e preșul meu, ci e al lui). Domul Norea utilizează și dumnealui conotații sexuale în poemele d-lui.

Scuze dacă deranjez cu explicații inutile, în definitiv fiecare citește cum îi place. Senryu-ul nu trebuie neapărat să fie umor 100%.

Răzvan, dacă înțeleg bine, nu prea ți-au plăcut aceste senryu-uri ale mele. Poate că nu sunt mai bune decât aceste „haikuri” ale tale. Dacă vrei să citești senryu caută pe pagina domnului Dan Norea, dumnealui e „expert” în această formă poetică, diferită de haiku. Dar nu se spune haikuri se spune haikuuri. Cuvântul senryu nu e încă în dex și de aceea eu folosesc cratima, uneori și pentru haiku-uri.

Pentru această plutire în care umbletul este zbor, în care picioarele sunt subțiri și ranițele pline de stele, pentru tonul acestei poezii de bună-cuviință și încuviințare care îți este caracteristic, îți mulțumesc. (Și, ca un adaos, mărturisesc că eroina Kudrun, nume tradus Gudrun într-o carte pentru copii, a fost una din figurile feminine care mi-au marcat copilăria). Îmi place și transpunerea epică a poemului, într-o incertitudine plăcută pentru cititor.

Mulțumesc Elena pentru apropierea caldă de textul meu.