Maya

“Blestemul” cade ca o ceață insidioasă peste omul care a acceptat benevol ca sacrilegiile și blasfemiile să-i ocupe spațiile tenebroase ființiale, “mânjește” oglinzile nenumărate pe care adevărul le-a implantat în realitate, pentru a ne vedea așa cum ne vede lumina, căci unii sunt “orbi”, din moment ce nu văd lumina care este pretutindeni.

Nu era niciun blestem în sensul negativ, era vorba de destinul acceptat și chiar frumos (dar trist) dacă citești cu atenție - atîta tot am vrut să spun, nu e nimic tenebros, nimic sacrilegiu sau blasfemie în creșterea și educarea unui copil normal cu suflet bun, cum am fost și eu. Ființa devine și uneori există dar prin frumos și bine și lumină și nu știu exact la ce lumină de ”pretutindeni” te referi. Aceasta e o poezie a încîntării existențiale și a rostului educării, cu o notă gravă de tristețe. Apare ce e drept și transsubstanțierea în acest poem, dar nu e o blasfemie, din moment ce toți oamenii au acceptat-o în literatură și în științe sau alte arte. Mînjirea în acest poem este cel care răstălmăcește ceea ce era bun în viață. Iar orbul din poezie face aluzie chiar la oamenii orbi cu simțul vederii aparent lipsă, așa cu vedem pe străzi și ne minunăm că aparent se prefac. În versurile care urmează am atașat sensuri emoțioanle legate de orbire. Mulțumesc Răzvan, poezia mea a fost scrisă desigur spre răs-tălmăcire.