Ore vetuste

Era mult timp de cînd doamna Burichi Germinia nu își mai privise ceasul ei de buzunar din aur pe care îl ținea în dulapul din dormitor. Inconvenientele unei vieți fără venit lunar personal, în afară de o chirie colectată împreună cu sora ei pentru un apartament la care era coproprietară, o obligaseră să își vîndă sau să își amaneteze pe termen lung celelalte bijuterii din caseta ei sidefie cu incrustații ca florile de cireș. Germinia era o femeie trecută, nemăritată și grasă, care se închina la doi zei: în primul rînd Dumnezeu, fiindcă totul în casa ei vibra de dragul luminii și seninului sufletesc și în al doilea rînd zeița Higieia, fiindcă fără lustruitul și curățatul zilnic, inclusiv duminica, casa ei nu ar fi putut străluci dumnezeiește. Cît despre ceasul-broșă, el era o bijuterie moștenită de la bunica pe care Germinia, întrutotul inocentă, o purtase în tinerețe în ochii lumii cînd mersese la operă la Pescuitorii de perle și de atunci, în ciuda greutăților, ea nu mai scosese ceasul din casă și nici nu încercase să îl vîndă. Ceasul era o amintire frumoasă din copilărie, și era legat de cireșii adevărați din viața ei, ale căror crengi le scutura de efluviul de petale albe primăvara, în zilele în care scria cu stiloul povești cu zîne pentru viitorii ei copii. Spre deosebire de sora ei Arminia, ea rămăsese un suflet care se primenea nu doar la echinocții, ci zi de zi, având ferestrele deschise încă din zori spre răsărit, cîrpa de praf la vedere pe un raft al bibliotecii și ora ei anume din zi în care studia zborul pescărușilor în tăria cerului. Apoi s-a petrecut singura întîmplare din viața doamnei Burichi. Și-a amintit într-o dimineață că în timpul liceului avusese visul de a merge să viziteze grădina botanică din orașul vecin, care se înălța la o oră de mers cu trenul. În definitiv da, acesta fusese singurul ei vis, singurul pe care și-l permisese. Se trezise dintr-o dată că așteptase destul, că o viață întreagă nu își împlinise singura ei fantezie, care de fapt nu ar fi fost un efort financiar extrem de mare. După pregătiri strategice care au durat vreo două ore și după drumul fără probleme cu cel mai ieftin tren, ea a coborît în gara orașului vecin pe la ora prînzului, într-o zi noroasă de toamnă. Apoi a privit mirată gara dezafectată care părea urmarea unui război subversiv al gunoaielor și lipsei fondurilor de la buget și a privit și mai mirată chioșcurile de covrigi și produse de patiserie cu anunțul ”Nu mai avem marfă de ieri”. A avut de ales între cinci firme de taxi cu același tarif ca să ajungă la poarta visului ei în centrul orașului. Germinia a ieșit din taxi aproape amețită, dar cu nivelul adrenalinei probabil crescut, și-a îndreptat fusta lungă din postav gros, a ocolit teatrul cu afișul de spectacol ”Richard al treilea se interzice” și a intrat în grădina botanică de parcă ar fi călcat peste un tort de aniversare. În momentul în care ea a urcat treptele serei centrale a început ploaia, o aversă tomnatică rece care avea toate elementele unei furtuni. Pe ea o durea gîtul, fiindcă întorsese prea brusc capul să admire un ceas floral. Ceea ce o întristase cel mai mult, fără a o mira, era că ora arătată de limbile ceasului din flori trecătoare, care păreau plantate nu cu multe zile în urmă, era exact ora arătată de ceasul ei antic de acasă, ale cărui limbi se opriseră din goana orelor poate cu secole în urmă, și pe care ea nu le putea mișca. Abia atunci Germinia Burichi s-a întristat, a înțeles, și a zîmbit.