Cristina-Monica Moldoveanu

Domnule Ioan-Mircea, cele mai bune gînduri din partea mea.
Răzvan, mulțumesc pentru vizită și comentariu.

Poemul tău chiar îmi inspiră liniștea și seninul - le regăsesc aici la tine și în casa sufletului meu. În loc de scrisori, îți mulțumesc că ai surprins păsările grăbite.

Alexandra, este vorba de o emoție de evlavie și de o emoție de sublim în fața constituției de nedestrămat a vieții și a legilor timpului care nu vor fi îmblînzite de om niciodată. Aceste emoții tind să devină constant prezente, acaparează întreaga viață sufletească (inclusiv resemnarea este trăită drept ceva secundar lor) și prezența copacului este doar un pretext pentru aceleași concluzii lirice. Mulțumesc pentru comentariu.

Foarte frumos, Ana. Un fel de nostalgie, un fel de zîmbet.

Păi da, cred că de aceea s-au creat stelele. Să țină bolta în ținte, logic, nu? Și da, cred că mulți dintre noi simt unoeri că Dumnezeul propriu este tăcerea. Între noi fie vorba, și eu sînt la fel. Singura diferență pe care o văd e că doar cerul nu are margini pentru mine, cît o fi să fiu. Mulțumesc, stea de apreciere pentru jocul poetic.

Mă scuzați, am uitat steluța buclucașă.

Se simte o durere în carne și os. Am vibrat emoțional pe fiecare coardă fină a sufletului tău. Îți doresc din ce în ce mai mult senin și pace în suflet, puțin cîte puțin. Remarc ”mă voi lăsa macerată în nămeți” (și totuși oamenii nu sînt obiecte pentru măcelari, fie ei și din rai), ”cu alfabetul meu răzvrătit”(și totuși fragmentarea limbii nu e soluție pentru probleme existențiale, cum nici rotacismul limbii române sau tăcerea moților nu au împiedicat sărăcia sau alte probleme sociale, fiindcă limba e sacră), o fotografie ”fără nimeni în preajmă” (și totuși orice persoană se definește chiar și ca aspect fizic numai prin raportare la alți oameni, nu la nori), ”cerberii” raiului (și totuși raiul nu are cîini răi de pază, ci este un loc simplu, sărac și deschis pentru inimile bune), ”carnea cea de toate zilele” (și totuși prin tradiție demnă de respect și bine întocmită hrana cea de toate zilele e pîinea), Dumnezeu ”își linge degetele după fiecare troian” (și totuși Dumnezeu e bun și are drag de om și iertare, nu înghite nămeți și nici cai troieni), liniștea rochiilor măturînd lumina (și totuși lumina nu poate fi dereticată). Resimt expresia unei mari dureri sau a unei rupturi de sens și semnificație datorită unei tristeți sfîșietoare, dovadă și numeroasele puncte de exclamare din comentariul tău de răspuns pentru cei care au citit poezia ta. Fiindcă prezinți admirabil și răscolitor o lume întoarsă pe dos, tipic pentru omul în grea suferință, îți dăruiesc și eu un zîmbet bun și o stea în sistemul sitului agonia. Mulțumesc pentru poezie. Numai bine.

Interesantă această reîntoarcere la pămînt, scrisă cu un cinism care pe alocuri chiar amuză. Totuși, domnule Pestrea, ați uitat cucul. Cucule, pasăre sură...etc. din folclorul popular. Știu, e o chestiune mai delicată. Altfel, mie mi-a plăcut periplul dvs. printre onomatopee, cu iz de Apocalypse Now. Crescută fiind la țară, eu subscriu unor sentimente mai pașnice, deși uneori se zice: ”sapă frate sapă, pînă cînd vei da de apă”, cum spunea un mare poet, interzis uneori pe internet. În București e ca întotdeauna în ultimii ani: multe afișe cu reclame referitoare la săparea puțurilor de apă, la adîncime. Mulțumesc că ați scris pentru noi toți.

Nimicul, înțeles ca neant, nu cred că se poate împuțina, la fel cum totul sau întregul nu poate nici el să se împuțineze. Poate că nu am înțeles eu ce vreți să spuneți. Totuși există iubire, există culori, există muguri. Dar aveți dreptate, cîteodată și clepsidrele sună. Îmi pare bine că azi v-am citit.

Foarte interesant text. Impresie plăcută lasă. Pe moment m-am gîndit la umbra focului pe perete într-o noapte cu lună, dar, la o a doua citire, pare mai super decît atît. Misterul rămîne.

Un singur greier - deodată cerul plin de stele?

Taină veșnic deslușită în tăcerea oceanelor cînd nimic nu trece peste deznădejdea fără asfințit. Mulțumesc domnule Ion Rășinaru.

Mulțumesc că, datorită acestei confesiuni care a atras atenția cititorilor, am descoperit și celelalte poezii și texte ale dvs. Anamaria, ruperi de pîine spirituală/sufletească în care îngerii din lumea de sus sînt un motiv des invocat, la fel ca în acest text. Apreciez această mărturisire poetică și imboldul de a păstra calmul și dragostea și sfințenia de a trăi fiecare clipă și fiecare zi din viață cu lumină în gînd și de a evita mînia, lucru care nu este plăcut unui suflet creștin și nici unui înțelept stoic sau pur și simplu matur. Mînia nu folosește la nimic, așa cum e scris și în cărțile sfinte și în literatură, și doar cu duhul blîndeții am putea eventual îndrepta nedreptățile și greșeala altora mai săraci spiritual, care pot arunca cu pietre în ființele nevinovate din simplul motiv că noi, cei buni, nu reușim să ne păstrăm echilibrul și pacea sufletească. Noi suntem pietrele, dar niște pietre cu inimă iubitoare, ei sînt valurile care cresc sau se domolesc și uneori spumegă dacă noi nu reușim să păstrăm liniștea și iubirea calmă și dreptatea în sufletul nostru. Sîntem cu toții responsabili. Nu cred că refugiul monahal este singura soluție, cred că putem trăi liniștea raiului și în lumea laică, păstrînd ”credința, nădejdea, dragostea”. Cu toții avem lîngă suflet ochelarii aceia legați cu sîrmă. Mă bucur că ați reușit să credeți că gîndul dvs. ajută mesteacănul să crească, văd în acest lucru un misticism asumat cu lumină în suflet, ca și în celelalte texte ale dvs. Sînt de acord cu toate concluziile dvs., mă doare puțin doar faptul că vă simțiti judecată pentru faptul că v-a fost milă de cîinele nedrept lovit de oameni răi. Mila este o virtute creștină și un lucru normal, dar trebuie să fim în stare să o trăim fără mînie, așa cum spuneți și dvs. Dar pentru noi, ca oameni, este greu să fim răbdători cu cei nedrepți și violenți, este normal să ne doară și să ne pese. Consider că dacă sîntem martori ai unor scene nedrepte și numai dacă nu putem face nimic ca să îndreptăm răul, atunci suntem datori să ne păstrăm iubirea și gîndul curat în suflet, adică, spus mai simplu, să nu aruncăm gaz peste foc. Dacă am fi orbi și surzi și nu am vedea sau auzi nimic din ce e rău în lume, și atunci trebuie să păstrăm frumosul și binele și adevărul în suflet.

Nu l-am cunoscut pe acest admirabil om. Dat fiind faptul că nu mai este prezent în paradisul vieții, fie ca somnul să îi fie lin.

Mulțumesc mult Luminița, o zi bună îți doresc.

Oana, sînt încîntată că ți-a plăcut. Fără cititori poezia nu trăiește. Mulțumesc mult.

Mulțumesc domnule Tomescu, la mulți ani și sărbători fericite vă doresc și eu.

domnilor Răzvan și Culai, vă mulțumesc pentru comentarea poeziei mele

Mulțumesc Răzvan, pentru detalierea din comentariul tău.

Mulțumesc pentru nota ta de lectură Răzvan.