Super tata mare

De la bunicul am moștenit umbra. Bunicul avea har și stil în tot. Avea har pentru că în cerul gurii i se vedea o pată în formă de cruce și avea stil pentru că plânsese pe când se afla în burta maică-sii, cică. Pe bunicul nu-l lătrau câinii și nici nu-l înțepau țânțarii. Avea puteri ciudate. De exemplu, când stăteam cu el la poartă, la povești, doar ce ridica o mână și orice căruță care trecea sau orice mașină se oprea ca prin minune. Când mergeam la oraș stătea cu spatele la semafor, se concentra și imediat culoarea roșie se transforma în verde. Uneori, după-amiaza, după ce-și bea țuiculița, bunicul înceta să mai respire o jumătate de oră iar eu profitam ca să-l caut de bani prin toate buzunarele. Într-o zi, când l-am însoțit la mormântul bunicii, am observat că-i dispăruse umbra. Mi-a zis că aia nu era vreo putere dumnezeiască ci pur și simplu intrase soarele în nori și că să stau liniștit, că umbra oricum o să mi-o lase moștenire când se va duce după bunica. După ce bunicul s-a prăpădit am înțeles că făcea mișto de mine și cu opritul căruțelor, și cu schimbarea semaforului, și cu ținerea respirației dar și acum, după zeci de ani, încă mi-e imposibil să le explic prietenilor și colegilor de ce naiba am două umbre.