Străfulgerare

Povestea copacului cu două capete m-a transpus într-un decor rural, unde domnește genul de liniște în care te auzi pe tine însăți, într-un loc pe care nu l-am mai văzut demult... Imaginile sunt ancestrale - rădăcinile, trunchiul, apusul, firul vieții, curgerea - povestesc despre viață și moarte, despre trecut, despre resemnare, despre lumi paralele, despre androgini, despre siamezi, despre a fi pus în fața posibilităților multiple, în fața necesității de a decide, de a alege (unde a nu alege nici una dintre două variante/persoane/direcții, deopotrivă fermecătoare, este totuși o alegere)... dilema este și ea ancestrală, dar neaccesibilă oricărei conștiințe - "Erau două trunchiuri, unul către asfințit, altul către răsărit./ Amîndouă erau vii, amîndouă aveau aceleași frunze, / aceleași flori și aceleași păsări." M-am regăsit în imaginile poetice, mai puțin în cele două puncte-cheie ale poeziei, care au o notă de originalitate ce intrigă - de ce "aceleași frunze"? și de ce resemnarea își poartă mâinile la spate "cuminte"?
Îmi pare un poem care nu se dezvăluie pe sine decât în măsura în care toate scenariile de povești amintite anterior să fie posibile, în care misterul să își păstreze parfumul, dar într-un mod nebănuit de interesant - întâi îți dezvăluie sufletul larg deschis, apoi se îndepărtează, precum o femeie care ți-ar arăta întâi bătăile inimii și apoi glezna...