Cristian Vasiliu

De ce eu plâng când buza ta jilavă Îti desenează zâmbetul? Mereu Ai îndulcit paharul cu otravă Și ai aprins opaițul cu seu În negura draconică și gravă, Pe care-o despicam furios, cu

Þi-am auzit în zborul de albatroși chemarea Spre putrezirea-n tihnă, înlănțuiți, în port Și-am scris aceste versuri, ne’nduplecat, pe marea Iubirii în furtună, ca un jurnal de bord. Am navigat

când noaptea-și deschide în mine-abatorul, de foame te rup ca o haită de câini, de parcă Isus își hrănește poporul și nu-mi mai ajunge nici pește, nici pâini; și-apoi între buze îți sfarăm

De ce îşi pierde versu-mi strălucirea Şi curge-n matcă leneş şi anost?; De ce nu-şi poate-afla, prin oglindirea În unda vie-a vremilor, alt rost? De ce-mi

O altă poezie – alt dezastru: Aceeași singuratică idee Ai vomitat-o într-o melopee Pe faldurile saitului albastru. Þi s-a închis Parnasu-n veci, femeie; În ochiul șchiop îți crește un

Când toamna crudă șerpuia prin vie, Sunând din coadă dragostea amară, Am căutat răspunsuri, într-o seară, Pe munte, la călugărul Ilie. Se așeza domol un cerc de pară, Ca o aureolă, pe

Ne-am obișnuit prea mult să privim moartea cu coada ochiului, întorcându-ne pe jumătate capul în goana vieții, să ne îngrozim și să alegăm și mai repede. Inevitabil către ea. Abia dacă ne-am dezice

Cobor pe trepte-n sufletul bizar, Însingurat și trist, un centenar: Fecioare coapte-n foi de crinolină Și domni cu mers emfatic de compas, Plutesc prin parcul ruginit la pas Și-și povestesc

E tot orașul ca un stup de-albine! Mă bâzâie claxoane; niște duri Bondari cu jeep, polen de-njurături Culeg din praf când depășesc pe șine, Iar pietonul răstignit pe muri De ceară, sub

Cu gloria odată și tu mă cauți ca să Îmi cumpănești iubirea din versul ce îl scriu… (N-ai fost nicicând sub pana-mi atâta de frumoasă Și crâncenă, Iubito!) Dar este prea târziu!... Degeaba-mi pui

Eu sunt poetul instruit în grotă!; Din foamea de cuvinte ancestrală, Fixată sub axilă, ca momeală, Oricât mă strădui, nu pricep o iotă… Și o astâmpăr, fără sovăială, Pornind la vânătoare, sub

actul I mi-amintesc că din rândul întâi viața îți pare atât de aproape și de strălucitoare aplauzi te ridici în picioare plângi la finaluri cu boabe de aur și-apoi te îneci pentru un

Prea multă primăvară ca să mai trec prin noapte, Când ploaia lasă-n aer infuzia de flori Și, după insomnie, ca să m-adoarmă șoapte De zburători și-un soare ca aurul, în zori. Mă doare primăvara

Nu scriu Ci-mi târâi prin zăpadă Un ciot de suflet stacojiu Și lupii m-au ales drept pradă ; Nu scriu Ci doar cerșesc în stradă Urechi și ochi la ceas târziu. Nu scriu Ci predic cu

Să ne prefacem totuși că e simplu, Să treci de la minune la dezastru, Să schimbi – ca fisiunea într-un astru – Pluralul într-un singular multiplu Și să te-ntorci estropiat la fastul Culorilor ce

Varianta II: Afurisită fie inima-ți ce-n mine Și-al meu prieten chinuri a sădit! Nu-ți e de-ajuns tortura ce prin vine Îmi trece? Și pe el îl vrei robit? Privirea-ți crudă mie-mi mă

\'Þi-aduci aminte? \'Þi-atârnam de ouă Un sut infam, te tăvăleam prin iarbă, Și c-un croseu telefonat în barbă, Îți luam mulaj pentr\'o proteză nouă! Ca pe-un sfedel te apucam de coarbă Și

Þi-am prețuit mirifica savoare, Când spectrul setei îmi dormea pe buze Prin anii fermentărilor difuze În beciurile minții, cu răbdare Și n-am vărsat pelinul de acuze Sau drojdia de-ocară in

“O iau pe apa sâmbetei, la goană Speranțele și gustul amărui Rămâne-n gură, fi’ncă nimeni nu-i Să spele sarea tristă de pe rană.” “Să punem toate relele în cui, Să facem Romania o

Când vor săpa în fruntea ta tranşee Întunecate, patruzeci de ierni, Trufaşa tinerețe-o să se-ncheie Şi-o să te-acoperi doar cu buruieni. La întrebarea: “Unde-i

Aud taina la celălalt capăt al oglinzii - Întâmplări stranii în coasta duminicii La bâlciul îngerilor de carton ; întâi Hazardul , apoi clopotul spart al mâhnirii În frunzișul inimii și la

Se-adună-n arcul palmei o recoltă De stropi rătăcitori desprinși din trena Scânteietoare-a bărcii pe de Sena, În dangătele zilei, dezinvoltă. Gălăgioasă, aprinzând sirena, La umbra

Cu buzele muiate-n cupa plină de sânge leneș îndoit cu vin, deschid perfida rană de lumină ce înflorește-n urmele de spin pe trup, când pâinea se dezbină și prorocirii sacre mă închin: mă vor

De ce-aș căta în alte locuri muze, Când ce respiri, inspiră al meu vers; Nu merită nectaru-ți de pe buze S-ajungă-n foi de unde fi-va șters. Îți sunt dator dacă am scris ceva Ce stă