Poezie
la teatru
1 min lectură·
Mediu
actul I
mi-amintesc că din rândul întâi
viața îți pare
atât de aproape și de strălucitoare
aplauzi
te ridici în picioare
plângi la finaluri cu boabe de aur
și-apoi te îneci
pentru un strop de culoare
actul II
după gong se așează cu fața
către palmele mele
actorii
actorii zevzeci iar eu știu
că-s mai bun, mai viteaz și mai drept
decât ei decât ei decât viața
e târziu
se aude gongul ca tunul
dacă pleci dacă pleci dacă pleci
mă retrag cu bărbia în piept
într-un scaun de piele
pe rândul treizeci
și unu
actul III
…va începe-n curând
în curând timpul nu va mai trece
să ne ceară biletul
pe ultimul rând
cu numărul zece ori zece
iar în scaunul vechi
se va face apoi
‘ncetul cu-ncetul
mai rece
epilog
o-ntrebare mă arde-n călcâi:
de ce oare se-agită
cei din rândul întâi?
11 XI 2009
011847
0
Îmi place foarte mult epilogul, pentru că dă o întorsătură surprinzătoare poeziei, cel puțin așa am simțit eu.
Ținând cont că și eu fac parte din acea categorie de spectatori din primul rând - ca să vorbim metaforic - întrebarea m-a pus puțin pe gânduri. Intuiția îmi spune că n-ar trebui să ne \"agităm\" pentru a ajunge pe rândul \"zece ori zece\".
Felicitări pentru poezie! (pe mine m-a impresionat).
Alina
PS: Cred că \"actorii zevzeci\" sunt oamenii fățarnici, cei care pretind că-i înțeleg pe ceilalți.