Cristian Neagu

Nici caldă și nici bogată în nuanțe, Această toamnă prin care vlăguit mai trec, Este de fapt un cumul de creanțe Al rănilor, ce-mi sângerează-n piept. Această toamnă ar fi trebuit să fie

O mână întinsă spre soare, Cu grația zborului de pescăruș, Dăruiește polenului de floare Un fluture, ținut în căuș. O mână zadarnic mai cheamă, Balansându-se ca un zbor de

Chiar dacă am căzut scrâșnind din dinți, -durerea devenindu-mi expresie facială- Vă cer solemn, să nu interveniți Ca nu cumva, mai rău să mă doară. Vă rog, lăsați tristețile în tihnă Să-mi

În vânt subțire cu murmur de gând, Pe portativ nocturn pianul îngână Tristețea chipului, conturat profund Într-un detaliu de frescă păgână. Dau pânze de păianjen la oparte Supus penitenței în

De gânduri, ochii-mi sunt închiși Și-mi plouă vânăt pe imagini Cu soli, ce parc-au fost trimiși S-aducă pace peste patimi. Nu pot să trag, deși... aș trage Cortina vieții

A fost să fim același val izbit de stânci, Întâlnindu-ne privirile doar pentru o clipă Ca apoi, să datorăm totul acelui impact. La pieptul meu ai stat să plângi În situația de naufragiu,

Mă biciuia o ploaie șiroind a sânge Pribeag fiind pe un tărâm stâncos, Și n-avea cine pentru mine-a plânge Când îmi urlam durerea de rană pân-la os. Prin răni îmi sufla vântul cu ploaie

Dă-mi mâna iubito, prin valurile reci Să naufragiem alături spre țărmul anonim; Nici eu nu știu, nici tu nu înțelegi, Unde-i rămasă lumea din care noi venim. Avântă-ți trupul ud în bezna vieții

Ploua păgân ca după un scenariu Al esteticului cu nuanțe debordante, Determinând penumbre de vitraliu Să-nchidă pleoapa zilei efemerizate. Ploua solemn, precum o evocare A unei iubiri

Când nimeni nu urcă putrede trepte Până la sufletul nedeslușit, Stau deghizate sentimentele sterpe În voci, care nu spun de fapt nimic. Devine certitudine ziua în care Clopotele mute ale

Am obosit de-atâtea întâmplări, Iar calea vieții mi s-a-ngustat prea mult Coexistând în replici și ample remușcări De tot ce-am fost, cum astăzi nu mai sunt. Odaia mi-i strâmtă iar versul mă

Se scaldă Luna în valuri cobaltine Și vagabond m-aștern pe străzi pustii, La șoapta chemătoare către tine Accept încărunțite nebunii; Ușa ta îmi e deschisă larg Iar patima iubirii devine bun

Iubito, Mai toarnă-mi puțină toamnă În cupa sufletului gol, Și dă-mi din sânul tău de vară Fermitate în podul palmelor. Dezbracă-mă sub cascadele de munte Învelindu-mi cu ființa ta

Ești tu, romanță în trupul meu vioară Ce te compui dintr-un vârtej floral, Parfum de femeie pe portativ de seară Inspirat de formele sublimului carnal? Ești tu, dependența care mă

Buna mea...Iubirea mea! Îți amintești? M-ai descoperit complementar, În căutări pur dezinteresate Prin subsolul spectrului sentimental, Și m-am întrebat copleșit de șoapte: De unde ai blândețea

Ce trist e orizontul limpezit de ger Și ce mâhnire-adâncă a-nghețat pământul... Cu dor de primăvară-vară sunt un copac stingher, Și cât pustiu prin ramuri îmi strecoară vântul! Din rana

Îți voi intra în casă stângaci, umil și gol, Poet cu capu-n nori, nepriceput la toate, Dar în lumea asta am și eu un rol Și te-aș ruga: fii bună de se poate. Îmi este teamă de pragul pășit Cum