Cristian Neagu

Se întâmplă să încheiem un capitol de viață, urmărindu-ne după aceea, tot ce se leagă întâmplător de el... ----------------------------------------------- E frumoasă și chiar mă

Mă dor în gând ploile de la Slănic, Când vinul nopții -roșu- ne era pe terminate Iar trupul tău, cu parfum de măr edenic, Recompunea dragostea-n extazieri necontrolate. Mă mai arde -la baia

Nu bănuiești că mâine va trebui să plec, Ba chiar mă dezmierzi și mă alinți în șoapte, Cum niciun semn al clipelor ce trec Nu-ți prevestește, ultima noastră noapte. Fă Doamne posibilă clipa

Din calcul greșit -de ordin zecimal- A rezultat o stea, infimă ca proporții, Ce m-a vegheat dintr-un cotlon astral Cu grindină și foc, în calea sorții. Îmi este casa diformă și pustie, Iar

Umbra mea, trecătoare peste zile sumbre, Constat că sunt rămas fără de tine Contur în tuș, schițat greșit în lume, Și teamă-mi este de ploaia care vine... Pe locurile fericirii mele de

Mai am puțin timp Să fiu fericit, și să plâng la pieptul tău Ca un copil orfan de bucurii. Mai am puțin timp, Și aș vrea să alung ce este rău, Lăsând să ne-mpresoare Doar somnolente

Vai vouă, celor ce mă diagnosticați nebun Și-mi dați cu huo, hăituindu-mă-ndârjiți Pentru faptul că iubesc, deși sunt bătrân, Și n-am o cale dreaptă printre cei cuminți. Luați aminte la cele

Din seva timpului ce curge lamentabil Peste umbrele desprinse ființei mele, Solipsismul cert, rămâne adaptabil Fiecărei zi de gânduri și durere. Sunt vulnerabil trăindu-mi fatalitatea Fugar,

De vei întreba, cercetând prin casă, De ce câteodată mama-ți stă pe gânduri Privind locul liber, dintr-un cap de masă, De ce la culcare e o pernă-n plus... După cum o vrea, sau așa cum

Pe scara unui birt, șezând, Un lăutar de nuntă veche Cântă duios -cântă visând- Nuntașilor, lângă ureche. El retrăiește-n tinerețe Când era de primă mână Pe la nunți; și ce ospețe Îl

Greoaie somnolență de plumb, răspândit Peste sufletele prizoniere A tot ce-nconjoară și tot ce-i simțit, Strivește parcă ziua între emisfere. Plouă câinește, întunecat, Amplificând tristețea

Rămas Ca și un mugur verde Pe o nuia uscată, Sufletul doare Fără să se mai zbată, Țipându-și în tăcere Sinele său logic... Inevitabil, Continuând canonic Trăirea-n mediu de

Dărăpănate uși de biblioteci Ferecate-n lanțuri ruginite Ascund, ca-ntr-o detenție, volume-ntregi Blamate, spre a nu mai fi citite. Valorile sunt abandonate; Acceptăm derizoriul frumos

O cană cu ceai, un pic de foc Și un suflet trist, e omul de seară singur. În căderea lor, fulgii de nea răvășesc imagini alb-negru; amintirile lui, desigur. Tresărind, păru prin fereastră Că

Idiotul dracu constată c-a dat greș Plecând din casa unde era stăpân, Spre-ați fi animăluțul ce stă supus pe preș Doar tu dictând, ce-i poate fi-n comun. Așa că... idiotul dracu convine

Omule... destinul poate pune Pe fiecare clip-a vieții câte-un preț, Și chiar venirea ta pe lume A fost miză, într-un anume joc de cărți. Ascunse patimi ce le porți Fără temei și fără

Voi pleca într-o noapte sau într-o zi; Dacă nu cu frunzele de toamnă, Când mugurii pe ram vor înfrunzi Voi pleca, indiferent de cine mă mai cheamă. Voi pleca lăsând în urmă trupul. Faceți ce

Pământ de Vlașca, pictorial de Milcovăț; În cătunul răsturnat către râu Am revenit ca să observ și să învăț, Anonimatul și tristețea cum se scriu. Ai mei, s-au dus dincolo de

E întuneric. Tristețea mă învăluie apoi mă apasă. Oftez adânc, desprinzând țigării scrumul, De câte gânduri mi s-au așezat la masă Venite spontan, să petrecem Crăciunul. Ninsoarea abundentă

În fața ta, sunt vinovatul fără scuză Iar geamătul durerii mele este surd Căci am ales, prin viața mea confuză, În amintiri cu tine să m-ascund. De-atunci plâng monoton, cu lacrimi

Sunt căsătorit cu absența feminină, Îmi este dor de nud și de alint Și sunt atras în cursa de lumină, Recunoscând că sunt introvertit. Așa te-am cunoscut: fermă, distinsă, Așa te-am posedat: