Cristian Neagu

Din lipsă de prezent, striviți de trecut, Din mult prea multă dragoste pe rol, Și tu și eu, rămânem într-un punct, Și tu și eu, constituim un gol. Tu, pe un trotuar răsfrânt... eu, pe-o alee

Măicuță... Pe când îmbătrânise toamna Etalându-și cromatica superlativ, Chiar când nimic n-avea să îmi anunțe drama Tu ai plecat, -de astă dat`- definitiv. Oglindită în lacrimi recente La

Pe fondul rapsodiei lui Enescu, O voce maiestuoasă recita poeme Din Bacovia, Nichita, Eminescu; Dar publicul răzleț, pleca mult prea devreme. Afară, un bâlci cu nuduri feminine Împărțea fasole

Ce noapte se așterne peste veac, Și cum mai gem durerile prin trupuri, Când lăncierii cernelei simpatice tac Cuprinși de somnolență, lehamite și friguri. Culorile drapelului par nedefinite, De

De ce accepți, poporul meu de snoave Cu tâlcu-nțelepciunii în proverb, Curentele străine și bolnave Ce îți indică drumul cel mai sterp?! De ce străvechi tradiții lași deoparte Riscând

Mi-aduc aminte prima zi de școală, tuns chilug, Având emoția profund fixată în privire Când nu puteam să stau aliniat în rând, Și nici prea drept în bancă, la ora de citire. Știați povestea mea

Eu te-am rugat. Tu, ai spus "NU" Și-n tot acest grabit proces Ne-am despărțit... răstălmacind și eu și tu, Vorbe cu dublu înțeles. M-am trezit prima zi fără tine În lacrimi, neluate-n seamă

Sufletul meu, ca un fluture nocturn, A fost copleșit de imperiul iubirii tale, alb, Presupunându-l greșit a fi iarnă. Iar zborul astfel ucis doare postum, Când aripi de gând se rotesc pustii, și

Mi-am privit în urmă surâsul Printre frescele înegrite de plâns, Aliniate în cimitirul de timp, prin care visul Bântuie într-un spațiu restrâns. Cerșesc -prin ușa sufletului- sentimente

Vino iubito, să pășim amândoi deodat` Peste încrâncenări de toamnă și urât, Chiar dacă am greșit -și tu, și eu- în dreptul celuilalt, Lacrimi să strivim într-un sărut. Iar dacă dup-aceea

Click... Enter... În virtual completăm un formular... "Întinerim" selectând fotografii, Vicii... vinovății, Punând pe tapet doar calități... la titular. Suntem desprinderi rămase

Suprapus rotundului de Lună, Cad în genunchi cu mâinile preune Fumegând, în bezna cobaltină, Jăratecul vocabulei din rugăciune. Încalc conceptele spirituale Și mă proclam umanul ce

Vând ieftin haina... singura mea haină... Vă rog, cumpărați obiectul Și nu cercetați inutil, o dramă La care, -de când lumea- e condamnat poetul. Printre voi par pe dinăuntru gol, Căci

Sunt vultur rănit de moarte Pe stânca pustie a locului străin, Așteptat de rudele apropiate Să-mi sfârtece leșul, puțin câte puțin. Și puii îmi sunt prezenți: puternici, impunători, Foarte

Ce păcat că primim timpul, neadecvat cu ceea ce trăim. Ce întristare, că ne sunt zilele, vise stinghere, învinse. Ce durere, că ne sunt viețile scurte, în resemnare pierdute. Ce

În cimitirul celor vii prin care umblăm cu toții Neavând reper o cruce identificatoare, Ne descompunem supuși mai rău decât morții Prin lehamite, și teamă de eroare. Nu-mi explic cenușa căzută

*Schițele lui Hipocrat reprezentând fazele evoluției Lunii \'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\'\' Sunt prins

Prin sate, tumoare malignă Afectând tradiții și rit, Face să nu se mai țină Nimic din tot ce-am moștenit... Strigă pământul sfinte legi, Ca și-n morminte os cu os Căci solitari și mult prea

Te cuprind în versul meu femeie, Recunoscător pentru multiple șanse Ce mi le-ai acordat în momente cheie Când mă hrăneai, cu certitudini false. Altar sculptat în formele de nud Prin

Se făcea că eram prunc Amăgit de lipsa sânului matern... Zbătându-mă în scutece, voiam s-alung Efectul unui înfricoșător blestem Ce mă viza în exclusivitate, Prin ursitori

Am venit la tine bace, Să lăcrimez de ultimă vedere... Curând, nu vei mai fi reprezentativ în peisaj. Se schimbă lumea, și dintr-o prevedere, spiritul transhumanței va sângera mortal într-un

Adună dintre gânduri pe cele mai frumoase Și petrece cu mine o dată pe an, Noaptea aceea din douăzeci și șase, A unui trecut și prezent februar... Aprinde lumânări, nu prea multe, Lângă cupa

Parcurg prin nostalgii marginea de lac, Te-aud râzând, dar nimeni nu-i cu mine Și iată cum m-așez pe bancă resemnat, Înecându-mă-ntr-un cântec, compus pentru tine. Miroase-a tămâie de noi,

\"-Cutră, scârboșenie! Nu ți-e rușine nesimțitule? Bă pocitanie Vezi că ți-au căzut cuvintele, Și nu mi-e că le pierzi Dar murdărești; Denaturezi Crezând că poți să ne prostești, Nu suntem