Cristian Neagu

E-atât de limpede acum, chiar dacă doare, C-am așteptat zadarnic sentimentul reciproc Să îmi atingă sufletul, fie și dintr-o eroare; Dar pe drumul tău... n-am avut loc. Pe-ntreg pustiu al

Dacă aș găsi locul pe această lume Unde să aprind un vreasc la suflet stins Aș accepta ca vâlvătaia lui să mă consume Neteatral și fără compromis. Dacă ar mai fi pe lume iubire sacră Fără

Ar putea toamna rosti Adevărul despre noi, Că n-am fost spre a mai fi Noaptea pașilor în doi? Ar putea toamna să strige De tristețe consumată, Că destinul... poate frânge O poveste

Prea tineri pentru a filosofa aspecte doctrinare, Atrași de un circ bombastic pe care-l savurăm Nu vom gândi pe loc, dar nici în continuare, Ce vremuri ne schimbă, ce vremuri schimbăm. Grăbiți

De-o vreme simt că mă doare Onomastica toamnei târzii, Sărbătorită fără de culoare Într-un mănunchi de triste reverii. Parcă apusul e mult mai prelungit Iar zorii mă prind în starea de

Sunt vultur rănit de moarte Pe stânca pustie a locului străin, Așteptat de rudele apropiate Să-mi sfârtece leșul, puțin câte puțin. Și puii îmi sunt prezenți: puternici, impunători, Foarte

Se făcea că eram prunc Amăgit de lipsa sânului matern... Zbătându-mă în scutece, voiam s-alung Efectul unui înfricoșător blestem Ce mă viza în exclusivitate, Prin ursitori

Suprapus rotundului de Lună, Cad în genunchi cu mâinile preune Fumegând, în bezna cobaltină, Jăratecul vocabulei din rugăciune. Încalc conceptele spirituale Și mă proclam umanul ce

Te cuprind în versul meu femeie, Recunoscător pentru multiple șanse Ce mi le-ai acordat în momente cheie Când mă hrăneai, cu certitudini false. Altar sculptat în formele de nud Prin

Tu nu te-ai plâns niciodată că te doare, Și de la un timp, grija ce mi-o porți E tot ce mai am, până în clipa în care Mă vei învia iubito din morți. Iubita mea din totdeauna și de-acum, Dă-mi

Ce noapte se așterne peste veac, Și cum mai gem durerile prin trupuri, Când lăncierii cernelei simpatice tac Cuprinși de somnolență, lehamite și friguri. Culorile drapelului par nedefinite, De

Rămas Ca și un mugur verde Pe o nuia uscată, Sufletul doare Fără să se mai zbată, Țipându-și în tăcere Sinele său logic... Inevitabil, Continuând canonic Trăirea-n mediu de

A fost să fim același val izbit de stânci, Întâlnindu-ne privirile doar pentru o clipă Ca apoi, să datorăm totul acelui impact. La pieptul meu ai stat să plângi În situația de naufragiu,

De gânduri, ochii-mi sunt închiși Și-mi plouă vânăt pe imagini Cu soli, ce parc-au fost trimiși S-aducă pace peste patimi. Nu pot să trag, deși... aș trage Cortina vieții

Buna mea...Iubirea mea! Îți amintești? M-ai descoperit complementar, În căutări pur dezinteresate Prin subsolul spectrului sentimental, Și m-am întrebat copleșit de șoapte: De unde ai blândețea

Ești tu, romanță în trupul meu vioară Ce te compui dintr-un vârtej floral, Parfum de femeie pe portativ de seară Inspirat de formele sublimului carnal? Ești tu, dependența care mă

Iubito, Mai toarnă-mi puțină toamnă În cupa sufletului gol, Și dă-mi din sânul tău de vară Fermitate în podul palmelor. Dezbracă-mă sub cascadele de munte Învelindu-mi cu ființa ta

Ploua păgân ca după un scenariu Al esteticului cu nuanțe debordante, Determinând penumbre de vitraliu Să-nchidă pleoapa zilei efemerizate. Ploua solemn, precum o evocare A unei iubiri

Academii, biblioteci, condeie, Ornați cu doliu simboluri și lucrări; Din măreția FLÃCÃRII de ieri, ultima scânteie, S-a transferat fitilelor de lumânări. Iată că pe pământ nu mai avem de

Eram și carne și pământ Eram o șoaptă de pârâu, Dar în contextul absolut Rodisem într-un spic de grâu, Eram iluzia compactă A unui fapt redat în sine, Eram renașterea la vatră Și mai eram...

Știu că îmi voi simți moartea pe aproape Așezat la masa de lucru, alături de cărți, Lăsând neparcursă o serie de etape, De mărturisiri, de priorități... Mai știu că voi înțelege inutil semnele