Poezie
Te-am pierdut...
2 min lectură·
Mediu
În fața ta, sunt vinovatul fără scuză
Iar geamătul durerii mele este surd
Căci am ales, prin viața mea confuză,
În amintiri cu tine să m-ascund.
De-atunci plâng monoton, cu lacrimi rare,
Nopțile `norate sau senine,
Și vai! Mă dor filele din calendare
Clipă de clipă, arzând mocnit în mine,
Îmbrățișez iubirea dintr-o vară anume,
Unde Kerkyra-n valuri de mare Ionică
A scufundat-o, spre-a rămâne
Atât de pură,... unică !
Îmi pare că surâzi ca-n nopțile grecești
Când pașii ne purtau pe străzile înguste,
Iubire ce ai fost, iubire ce îmi ești,
Calea împlinirii mele juste.
Încă mai aud ritmul Eladei pulsând nocturn
În pașii noștri, dansând frenetic,
Și iată! Convulsiile amintirilor mă supun
La cruntă penitență, ca pe un netrebnic.
Oglindită-n apele întinse
Către balconul nostru de hotel,
Luna înduioșată, emite mistuite vise
Cu noi,... pe-un cântec plâns de menestrel.
Pe stânci fierbinți trupuri năluci
Îmbrățișate convulsiv
Suntem rămași... dar de atunci,
Ne-am și pierdut definitiv.
O, Donia Kerkyra... de ce-am fugit,
De ce n-am îndurat pentru a te păstra,
De ce nu-mi pot vindeca sufletul rănit
Și caut... tot mai caut, o urmă de-a ta?
Astăzi, întârziat cocor prin toamna grea
Clipește lăcrimând a frunză moartă,
Oglindindu-se perfect în viața mea,
Arătându-mi parcă ce m-așteaptă...
002.294
0