coZma

scâncete slabe îngemănează visuri boreale, un vers sibilin spânzurând de respirațiile unei retorte între două nesfârșiri numai sunetul vag al stelelor carnasiere și interiorizările

Mi-e foame de cerul închis în borcane turcheze Adorm cu gândul la reflectări demascate Și-apoi mă trezesc depănat pe umbréle burgheze Sub care mi-ascund penița-nu vreau cuvinte udate Vreau să

Desenez, cu cretă, pe cer nuferi și lebede albe Și-mi sorb laptele amestecat cu-o furtună de nori Cu nisipul alb din râu, negreșit, îmi fac salbe Iar cu furnicile, pe Strauss, valsez

Picură frunze încă verzi din pomii de aur ai vieții Lăsând în urmă crengile cenușii, moarte și jilave Și pârâie dureros sub tălpi, ultim poem adus tinereții Apoi dansează vântul și rămâne pe

Nu mai pot să înțeleg iubirea asta ubicuuă vibrează pe avalanșa metaforelor necoapte zâmbind mesianic în agonia ultimelor simplități pure Acum iubirea veche a rămas, demodată, în dulap crud

În nopțile de fier abisul prinde viață Cu umbra sa eternă brutal scurmând pereții Reveriile mate se scurg, înăbușite-n ceață, Pe ziduri lungi de ochi ce se dădură gheții Nu-ți mai e somn acum

Mi-am extirpat din suflet privirile emfatice Am răzuit destine ce lunecă prin stern Și desfrunzit în grabă de verități somatice Întârzii etern Mă odihnesc pe patul fotonilor defecți Pe

Să amânăm apusul pentru atunci când cerul Va sta deasupra noastră încercănat de ploi Dar până-atunci, iubito, să ne sădim în noi Semințele luminii care-mpânzesc eterul Înmuguri-vor fluturi sub

Tot mai ploua cu oxigen peste orașul gri Și pietrele scrâșneau sub ape argintate Luminile de-oțel, sticlind, păreau a fi Astre ce-și despletesc raze mecanizate Și pasul mi-l împing pe calea de

Am distilat nedrept privirea în sticlele opace Scurmând apoi prin aburi cu lame de stilet Ca să găsesc simbolul ce lumea o desface Orb, suprimând fantome născute din regret Am descompus, prin

Aruncă lumea asta ca pe o cochilie lipsită de culoare și ascute-ți buzele de cuvintele-păsări, de cuvintele-viermi, de cuvintele-oameni atât cât deșerturile aprinse în privirile fără chip

Crepuscul sărăcit de sindrofii cromatice... Oglinda își înnoadă dimensiuni și chei Iar vremea descompusă de galaxii astmatice Își spânzură tăcerea de buza unui stei (din veșnicii de vid răsar și

Culeg florile mate ale toamnei cu mâna primăverii Și fur onixul zilei, din pomi, în faptul serii Contactul dintre sânge și aerul înmiresmat cu stele Îl simt pulsând pe buze, printre săruturile

Bobocii-crisalidă ai viselor de ceață Se sfarmă-n unitatea corolei de lumină Ca prin fascicule de beznă, în ne-viață Să injecteze silnic atomi acizi de tină În rădăcini-pocale se varsă

câteodată când deschid ochii lumina mă izbește ca un baros (bineînțeles, un baros aflat între starea de undă și cea de particulă) drept în moalele capului. E ca atunci când depășești viteza

Să devorăm azurul nesărutat de ape Când dintre noi renaște eterna prăbușire Ca visul milenar, prin vene să ne-adape Desprinderea finală de moarte și neștire Cu forcepsul luminii să avortăm

Uitarea de tantal pe tâmpla-mi calchiată Adună-n preființă vise cu-aripi de stâncă Unde tăcerea razei, în umbră închegată, Din somnul lumii, eul îl mai creează încă Respir geometrii prin

Cortegiul alb de vânturi hibernale picură vag prin aer Fragilă temelie la baza lui-veșnicul mausoleu Al cugetărilor piedute-n prea-ncâlcitul galben caer De întrebări fără răspunsuri, de-evlavios

Curtat de nebunie mă limpezesc în ape Ce tulburi se desfac din visurile șchioape Din lutu-mi smulg fantasme - căni ciobite În care vărs o mare de gânduri sfoiegite Tempeste psihotrope

anomiile tind să vindece omul de nictalopii metafizice încă un pahar și promit să curăț materia circumvolută de pe clanță, să pun mâinile înapoi în sertarul cu vechituri să caut respirații

Echilibrul coace în inima-i atrofiată aritmia omului ascuns în el însuși aripile de lemn sunt necesare mersului pe sârmă din corzile aflate în repaos vioara sângerează tăceri pu