Cornel Alexandru

Așa cum Soarele e Dumnezeu, eu sunt Soarele și luminez o lume aberantă… Dincolo de splină, Þi-am găsit o mână; Dincolo de ochi, O babă, prin deochi, Te-a turnat în ghioc Și-ți face

Luciri de sticlă amăruie le guști cu limba prea uscată; luciri de sticlă otrăvită te-atrag să le absorbi mirosul. Luciri de sticlă amăruie îți scapără în gânduri limitate și să te ardă cu

În casă băteau razele soarelui de dimineață și o inconștiență tăcută mi te scotea la suprafață din pătura udă de transpirație. Palidă și goală –lumină rătăcită în vâltori de praf… E

Din casă privesc spre închisoarea neagră: a trupului ploaie de lacrimi murdară. Cu prezentul suspin făr’ să vreau mă-nfrățesc; din mintea-mi nebună libertatea gonesc. Gândind ce pot, putând

Noapte-i ce crede, e mijloc de noapte în vechiul castel părăsit… E noapte afară, e mijloc de noapte… în inima ta. Cerșindu-i încredere oarbă, atomul, bătrânului Univers, își crede menirea în

Sânge nevinovat… îți curge pe obraz; trăiești luminarea eternei speranțe. E sângele meu… ce-ți curge încet pe obraz; trăiesc luminarea eternei speranțe. În țeasta mea goală e înfipt un fier

Am pășit peste moarte... Sta întinsă pe frunze putrede Și era frumoasă și fragedă... Mirosea a trandafiri roșii... Iar frunzele, sub greutatea ei, Abia de se înconvoiau un pic. Și ochii-i

Către cei ce-n noaptea mare Au privit cu disperare, Le-adresez un joc de iale: Crunt adânc –ce încrunta jale! Niciodată-n pacea nopții, Sângerând în fața porții, Nu vă abdicați menirea De a

Moarte adâncită în zăpadă, sânge picurând pe alb destin, moarte-nzăpezită în orașul nostru… S-au dus pe rând cu toții… Oameni schilodiți –pe gheață, câinii șchiopătând de un picior și-un cal

O, dulce aporie, nimicul tău divin mă-mbată… În lumea plină de mistere, pe tine te găsesc… în ceață… În haos mă chemi tu pe mine, ca raza s-o așez după-ntuneric. Orbirea ta difuză-mi

Am încercat să prind lumina vieții și să o sfărâm peste aureole pustii. Am încercat să pierd lumina vieții și să o împrăștii peste aureole pustii.

Se-ntind corzile credinței peste straturi de-alabastru – creieri diluați cu aburi, suflete încinse-n neguri… Noapte adâncită în extazul îngeresc… Serafimi uciși de beznă… Iar în

Þi-aș curma suferința de-un veac, dar încerc să te las a îndura… un an, un secol, un mileniu… Îți vei crea din ea un templu din care nu vei mai putea, tu, biată ființă,

S-au rupt doi nori și ploaia a-nceput. Ploua încet, iar ultimul sărut mai dăinuia pe buza ei amară, ținându-i loc de vise, de coșmare. S-au rupt doi nori, s-au despărțit în zare și curg

Sortit, am fost chemat să-ți suflu visul; zâmbind, mi-ai arătat calea spre el. Eu te-am mușcat de ochii reci și umezi, iar tu mi-ai deschis pleoape de fier. Te-am adâncit în humă, cu stele

Intrând în valuri de-ntuneric, Aștept ca vise să împartă Un demon trist dar prea-puternic, Din ceruri deschizând o poartă. Aștept ca vise lungi și triste În negură să se prefacă, Să intre-n

Singur am adus pământul de dincolo și, frământându-l cu sângele tău, am creat o materie neagră în care imnurile zeilor s-au pierdut. S-au transformat în praf, iar din cenușa muritorilor, pe

Din cerul plin de stele, Am adunat o ...stea Si-am spus atunci: Sa fie steaua mea! Noroc sa imi aduca,; Si-n galaxi necunoscute, Sa-mi caute perechea., Si te-a ales pe tine. Sa-mi fi mai drag

De ce nu mă ajuți să fiu un fiu, să fiu de-a pururi viu? De ce nu mă ajuți să nasc un foc din jar și-un umed vast? De ce gândești că nu sunt viu, când tu mi-ai fost părinte, fiu? De ce în