Mediu
Þi-aș curma suferința de-un veac,
dar încerc să te las a îndura…
un an, un secol, un mileniu…
Îți vei crea din ea un templu
din care nu vei mai putea,
tu, biată ființă, evada.
Chinul, în școala vieții, îl accepți,
tot așteptând o lacrimă amară,
cu ea spre un alt univers să pătrunzi.
Vei ști atunci ce-aproape ai uitat:
să plângi în tine așteptând,
un zâmbet dăruind, afară,
eternității lumii,
în schimb pe-o ironie…
Să facă moartea casă
cu cruda veșnicie…
Morminte, cruci…
părinți ce au trecut demult,
ce au pătruns palat de lut…
O biruință fără seamăn,
asupra vieții triste,
din ei, a făcut moartea,
cu viața să câștige
în lupta fără capăt
contra existenței duble…
Suntem cu toții călători,
trecând mereu prin lume,
printr-un tunel întunecat
cu prea multe lagune…
Bezna te face să mai pierzi,
din tine, câte-o mică parte;
în întuneric, ape limpezi,
cu-ncetul să le seci spre moarte…
Tunelul ți se pare
a fi o patimă fără sfârșit
pe care vrei a o desface
gândind la soarele din asfințit.
Și dacă totul limita și-o are,
chiar vidul ce în tine crește
un soare vrea să vadă peste mare,
în loc de neguri lungi și crunte.
Vei da de capătul acela,
chiar de atunci nu-l vei mai vrea
și vei vedea cu bucurie marea…
Privește, soarele se singe-n ea!
Te-ntrebi atunci de ai un scop,
orbecăind prin viața efemeră…
Să cauți disperat un singur strop
din somnul rațiunii ce se stinge, piere?!…
001926
0