șters

În poemul Cuibul de la streaşina casei vorbeam de dragostea care îşi cloceşte durerea şi m-am bucurat când am descoperit că ai abordat aceeaşi temă, oferindu-i, desigur, un alt cadru, cel din strofa a doua. Asta denotă rezonanţă, sentimente la unison, viziuni comune, dar şi autenticitate, prin felul nostru diferit de a fi, în funcţie de lucrurile diferite care ne înconjoară şi ne marchează existenţa. Felicitări!

De foarte multe ori a anunțat Teodor Dume că se retrage și tot de atâtea ori a revenit. Motivul invocat de fiecare dată era sănătatea precară, dar cred că dacă ar fi existat un feedback puternic la textele sale, în loc de 2-3 aprecieri pe text și zero comentarii, nu ar mai fi ajuns să posteze astfel de mesaje și ar luptat din toate puterile să mai dăruiască câte un text pe zi, sau măcar unul la câteva zile, în locul zecilor de texte postate zilnic, care, în loc să atragă cititorii, nu au făcut decât să-i țină la distanță, luându-se în calcul algoritmii de vizibilitate care scad drastic la mai mult de o postare pe zi. Chiar i-am zis domnului Teo despre acești algoritmi, însă nu a ținut niciodată cont de chestiile tehnice, autosabotându-se cu zeci de postări zilnice, mă refer, în special, la Facebook. Poate că din cauza bolii, domnul Teo, a vrut să lase cât se poate de mult în urmă, într-un timp foarte scurt, cu speranța că cineva va reveni asupra textelor sale. Greu de zis, dar nu e de exclus această ipoteză. Eu sper, totuși, să fie activ în continuare, chiar dacă cu prezențe mai rare. Lupta trebuie să continue, la fel și actul de generozitate artistică. Multă sănătate și putere vă doresc, domnule Teodor Dume!

Hotărât să mai citesc ce scrii, pentru că, în ciuda unor lucruri menționate de mine anterior, se vede potențialul scrisului tău, forța ta interioară declanșatoare de lirism, am ajuns la acest poem. Încep cu ce nu-mi place. În primul rând, generalizezi cu privire la bărbați, la sfârșit, chiar dacă, la început, te referi doar la unii dintre ei sau chiar doar la unul dintre ei. Că sunt experiențe care te-au șocat, pot crede, dar cred că mai sunt specimene masculine pe lumea aceasta care au un dram de iubire în ei, una de genul acela pe care o merită persoanele ca tine. Că animalitatea și vulgaritatea sunt la tot pasul, sunt de acord cu tine, iar metafora strigoiului din prima strofă e relevantă. Poeme cu referire dură la bărbați am mai întâlnit, o autoare premiată la concursul național Eminescu chiar le dădea la mumu la toți, lucru se pare neobservat de criticii din juriu care nu au citit cartea în întregime, fiind puși doar de decor, la ordinul unui fost dictator. În fine, revenind la poem, scrii ce te doare, ce te afectează. Să treci la nivelul următor e mai greu, dar sublimarea și transcenderea sunt etape care, sper, vor urma în procesul devenirii tale artistice. Remarc, pe lângă metafora strigoiului, pe cea a închisorii și, bineînțeles, cea mai reușită, pe cea a matrioșkăi fără cea mai mică matrioșkă din ea, adică un om care nu-și mai regăsește, dincolo de straturile ființei sale (sau de personalitățile sale, vezi Pessoa), copilul din el. Iar asta este adevărata dramă a omului, în această societate decadentă. Mult succes mai departe!

Un poem marca Liviu Nanu, în care autorul face haz de necaz, reliefând, prin comparaţii simbolice, hibele societăţii de consum, deprecierea valorilor umane, accentuarea preocupărilor materiale şi exploatarea până la batjocură a celor care încă mai scot flăcări pe gură asemenea dragonilor, în încercarea lor de a purifica un sistem defect, corupt, decadent. Trist, dar adevărat... O altfel de fermă a animalelor... Felicitări!

sunt, totodată, foarte mari poeţi. Dau două exemple din literatura universală: Edward Hirsch şi Jean-Pierre Siméon. Ambii au premii uriaşe, ambii sunt traduşi şi în România.

ai dovedit în poemele tale că ai imaginaţie, că ai un stil nonconformist, că te revolţi uneori, că poţi fi şi sensibilă, deci ai acea bază sentimentală şi ideatică de la care pleacă un artist. Probolema pe care o văd eu uneori, ca şi în poemul de faţă, este felul în care amesteci toate aceste ingrediente şi balastul care ar trebui îndepărtat. Treci de la plăcintă de mere la sertarul din camera de terapie intensivă, faci acea corelaţie între frică şi sertar care nu are nicio logică, apoi spui că arta e sub pat, în fine, amesteci multe chestii care denotă că scrii exact ceea ce îţi trece prin cap, fără să acorzi multă atenţie autocenzurii, să laşi un pic creaţia să respire (se vede graba ta şi la frecventa cu care postezi), să revii asupra ei după câteva zile şi să o treci, din nou, prin filtrul gândirii... Stilul şi tematica propusă îmi aduc aminte de Alina Livia Lazăr, devenită, la un moment dat, Dacian Constantin..., care avea o pasiune pentru sânge şi chestii organoleptice. Acolo se simţea, însă, o anumită curegere ideatică, o legătură mai bună înstzre strofe şi imagini. Sper să nu deranjeze comentariul meu, îl spun cu respect pentru textele tale şi pentru eforul pe care îl faci.

Salutare! Secvența cinematografică descrisă de tine, încadrată la rubrica poezie, nu este ceva nou. Mă refer la ideea în sine. Mult mai interesant este exploatată într-un episod din Black Mirror, serial pe care ți-l recomand. Imaginația ta este mai mult aplecată spre SF decât spre poezie, ceea ce înseamnă că poți încerca să scrii povestiri scurte, în care să legi și să dezvolți ideile tale. Și linia vieții, din poemul tău cu piruete a fost exploatată ca idee, într-un cadru suprarealist. Ba e autostradă, ba ulița unui sat, ba marele canal al Veneției, ba fir ariadnic. Deci, oamenilor le fuge mintea, ideile se aseamănă, dar ce contează cel mai mult în poezie e sentimentul, e emoția pe care sentimentul o generează în sufletul cititorului. Parcă în poemul în care nu există 7 ani de ghinion ești mai convingător la acest capitol. Acolo vorbești despre tine, despre ceea ce simți, și îndemni la acțiune. Cred că există potențial în ambele direcții, sf și poezie, iar de mare ajutor ți-ar putea prinde lectura, întru definitivarea unui stil. Sunt mulți poeți buni la Iași, de unde ești tu, pe care îi poți analiza: Corbu, Danilov, Spiridon, Chelaru etc. Sunt curios ce va urma. Mult succes!

Și cred că rezultatul e bun! Mă bucur dacă am putut fi de folos!

Folosiți îndepărtare de 3 ori. Era suficient o dată, iar în locul celorlalte două să veniți cu ceva apropiat ca sens, dar altfel spus, lăsându-ne pe noi să deducem. Poemul, în rest, este interesant! Observ că aveți tendința de a rima, cu o anumită structură, ceea ce pare un pic în exces, mai ales atunci când insistați cu rima pe pronumele relativ Care. Succes!

dar sonetul e frumos, are imagini puternice, mișcătoare. Dacă te-a încurcat virgula pe care trebuia să o pui după mamă, puteai folosi foarte simplu așa: "tăcerea ta maternă-mi bea furtuna". Mi-a plăcut foarte mult cum ceri, în strofa a treia, să renaști în zâmbetul ei, tu având plânsul înnodat în priviri. Dar și în restul poemului spui lucruri mari, lucruri profunde, sensibile, fără să cazi în banalitate... Păstrezi mereu acea doză de metafizic și transcendență care aduce un mare plus versurilor. Foarte bine!

Am înțeles ideea acestui minipoem aforistic, dar construcția lui e stufoasă. Astfel de creații trebuie să fie concentrate la maxim, căutându-se esența esenței. "Dorința luminii este mai strălucitoare decât propria ei risipire?" Nu știu dacă am nimerit sensul exact, dar cred că ați înțeles ideea. Găsesc, oricum, interesante preocupările dv. de a poetiza despre lumină, într-o lume care bâjbâie în obscuritate. Succes!

Ai și imagini frumoase în acest poem, ai și prețiozități. Tenta suprarealistă este de bun augur, incită, stimulează imaginația. Repetiția aluatului din strofa a doua pare un moment de stângăcie. Ar fi mers altceva, ai fi putut folosi alte cuvinte pentru simetria tematică. Și nu știu de ce nu lași conjunctivul până la capătul ei, tot așa, pentru simetrie, dar vizuală și fonetică. În strofa a treia consider că sculptarea pietrei până ce devine scoică e o metaforă pretențioasă. L-ai persiflat și pe Dumnezeu, un truc la care apelează mulți pentru a șoca. Mă rog, alegerea ta. Ultimele două strofe le găsesc mult mai interesante, iar metafora pâinii gigantice, care este un palimpsest biblic, cu referire la trupul domnului, dă iubirii voastre, creșterii și uniunii voastre, un grad de sfințenie. Felicitări și succes!

Orice încercare care presupune o nouă abordare stilistică merită să fie încurajată, mai ales că în acest poem te prezinți natural, sentimental, fără să cauți cu insistență metafora pe care o impune rima versului. Versul alb oferă acea libertate în care autorul nu este constrâns de reguli și nu este obligat să recurgă la artificii tehnice. Revenind la poemul tău, constat că faci exces de pronume personale. Cred că am numărat vreo zece, ori acestea se pot scoate cu ușurință. Nici pe plan ideatic, nu vii cu ceva nou, care să surprindă. Poate doar acolo ai notă de trecere, când o atingi cu brațele altui bărbat, tu într-o ipostază a celui de demult sau într-o lume imaginară. Ai și o definiție aforistică la sfârșit, care treacă meargă, și mai ai nocivități de singurătate, care să zicem că poate fi considerată o expresie interesantă. Însă e cam puțin. Cu toate acestea, efortul trebuie încurajat din prisma faptului că, de obicei, cei care ajung pasionați de un stil, aproape până la obsesie, nu mai sunt interesați sau nu mai îndrăznesc să evadeze, să exploreze, să privească lucrurile altfel, autodepășindu-se. Succes!

Parcă îmi place mai mult finalul. La final, care mi se pare impecabil scris, folosiţi o altă construcţie, cu doar două verbe, unul la gerunziu şi unul la indicativ prezent, bine armonizate în strofă, asigurând o legătură cursivă. La strofa a patra aţi venit cu repetiţia pronumelui reativ "care" pentru a face legăturile între versuri şi pentru a crea rime cu mare şi căzătoare, ceea ce mi se pare un pic forţat, trădând intenţia autorului de a crea un efect auditiv, dar ieşind, astfel, din simetria construcţiei. Se puteau elimina foarte uşor. De asemenea, la strofa a doua, "ce desenează" şi la strofa a treia "ce piruetează", ar putea avea forma simplă, fără pronumele relativ "ce". Ce vreau să zic, în concluzie, că se mai poate concentra poemul, eliminându-se pronumele relative în exces şi umblându-se, cu fineţe, la timpurile verbelor.

de anumite lucruri din trecut, de anumite lucruri din prezent, îl felicit pe autor pentru această apariţie editorială şi îi doresc mult succes cărţii în lumea literară!

la comentariul meu, culturii cu un singur i, cerbicie în loc de acerbicie. Mulţumesc!

Tehnica aceasta a repetiției a mai fost folosită și de alții. Dintre români i-aș evidenția pe Cezar Ivănescu (în foarte multe poeme), Geo Bogza (un pic diferit, dar tot anaforic, în Poem petrolifer) și Daniel Corbu (în Clarviziune obscură). De la francezi, Bosquet mai folosea această tehnică, în multe poeme din cele 3 cărți ale sale traduse în România. Tematic, putem face o gramadă de corelații. Cea mai recentă o fac cu poetul olandez Menno Wigman, apărut recent la Tracus Arte. Poemul care dă și titlul cărții sale, "Pământule, nu fii dur", are unele puncte comune cu poemul lui Ilie: "picioarele sărutau plaje, sărutau piatra". La Ilie, însă, nici urmă de sărut, poemul vrând parcă a-l contrazice pe Wigman:"peste tot pământ /nici urmă de sărut". Mă îndoiesc că Ilie are un bagaj enorm de lectură pentru a face astfel de conexiuni, plus că trebuie să ții și minte ceea ce citești, fără să încurci mii de cărți în cap... Dar e foarte interesant să descoperi că există asemănări stilistice și tematice între poeți aparținând unor diferite generații și culturii, acest lucru ducându-mă cu gândul la cântul acela aedic despre care Ion Barbu spunea că ar fi intonat de toți poeții lumii, fiind vorba, evident, de fluxul inspirației. Aș mai preciza că și tehnica juxtapunerilor adjectivale repetitive e cunoscută, Octavio Paz, câștigător de Nobel, ducând-o la cel mai înalt nivel. Ilie ar trebui să fie atent la juxtapunerile folosite și de alții, în poeme sau în titluri de carte. De exemplu, Pământ pustiu e un titlu de Irina Egli, iar Tărâmul pustiit îi aparține lui Eliot. Însă aceste expresii sunt atât de uzitate încât nu se poate vorbi de copiere, ele intrând demult în conștiința colectivă. Se poate vedea că și celelalte asocieri ale pământului sunt expresii obișnuite, care nu surprind prin substraturi metafizice, dar care descriu o realitate în care Ilie se ancorează, pe care o scoate în evidență, tocmai pentru a construi un cadru, un corpus, pentru finalul poemului, despre care pot spune că reprezintă, în stil sorescian, partea de forță care dă valoare întregului poem. Chiar dacă și aici, și iată dovada că Ilie nu citește foarte mult, există similitudini cu poemul Feliciei Mariana Orban, Moartea unui sărut, în care sărutul zboară prin aerul albastru, apoi cade și își sparge buzele de pietre. Toate-s vechi și nouă toate, spunea Eminescu, dar ar fi indicat ca în fiecare poem să existe și ceva care să atragă atenția prin autenticitate. Remarc, totuși, tehnica perfectă, muzicalitatea poemului și naturalețea lui, într-o epocă în care unii caută cu acerbicie metafora, transformând-o în prețiozitate. Ilie, mult succes mai departe!

Sunteţi unul dintre autorii mei preferaţi de pe Agonia, graţie sensibilităţii de care daţi dovată în poezie, dar şi a figurilor de stil pe care le abordaţi şi a substraturilor ideatice. Totuşi, în acest poem am o nedumerire.

În primul rând, folosiţi timpul prezent aici: "statuia ta de aer
mă privește din toate părțile", urmat de "a devenit". Cred că era mai indicat imperfectul la prima acţiune: mă privea/ a devenit.

Şi acel "fără sânge" mi se pare în plus. Atingerea nu poate sugera prezenţa sângelui decât dacă ar exista o scurgere, o rană deschisă. Ori, toată mâna este un spaţiu mult prea mare în comparaţie cu mărimea unei răni. Cred că este suficientă flacăra rece, iar dacă vreţi să insistaţi pe ideea sângelui, să intzroduceţi o rană în context: m-ai atins cu rana ta fără sânge / ca o flacără rece / în aerul liber al după-amiezii.

Mult succes!

te salut! La minus 10, inca traiesc! Am voie sa postez comentarii, iar daca postez texte, acestea ajung, cel mai rau, in pagina de autor. Cu toate ca sefii ar putea fi ingaduitori, neavand de ce sa se teama de mine la temperatura de zero grade. M-am gandit si m-am tot gandit. Poate ca inca mai prind bine cuiva niste comentarii constructive. UIte, interactiunea noastra a fost de bun augur, ai editat doua carti beton la o editura serioasa si ai cunoscut o altfel de lume! Ottilia ti-a fost si ea alaturi!Iar pe alti autori de pe Agonia i-am publicat in revista mea, prezentandu-i unui altfel de public! Asta inseamna, pana la urma, un sprijin adus acestui site. Sper sa mai pot comenta pe aici... Bafta!

aveţi un talent incontestabil atunci când vine vorba de versificaţie, versurile dv. având o metrică perfectă şi rime bine alese. Se vede munca dv. şi se vede şi aplecarea spre poeţii clasici, anii de lectură fiind un avantaj incontestatbil. Şi totuşi, acest exerciţiu nu v-a ieşit dintr-un alt punct de vedere, cel al profunzimii versurilor. Descrieţi lucruri facile, aproape pleonastice: "s-a tot dus până-n zare / și în nori a zburat", "a plutit înspre soare / și apoi s-a topit". La ultima strofă aş scoate conjuncţia "iar", pentru a se păstra regula celor 9 silabe pe primul vers al fiecărei strofe. Am citit texte mult mai bune scrise de dv., aici iau în calcul o anumită nostalgie, aşa ca o justificare de moment a lipsei de adâncime ideatică.