șters

Folosiți îndepărtare de 3 ori. Era suficient o dată, iar în locul celorlalte două să veniți cu ceva apropiat ca sens, dar altfel spus, lăsându-ne pe noi să deducem. Poemul, în rest, este interesant! Observ că aveți tendința de a rima, cu o anumită structură, ceea ce pare un pic în exces, mai ales atunci când insistați cu rima pe pronumele relativ Care. Succes!

dar sonetul e frumos, are imagini puternice, mișcătoare. Dacă te-a încurcat virgula pe care trebuia să o pui după mamă, puteai folosi foarte simplu așa: "tăcerea ta maternă-mi bea furtuna". Mi-a plăcut foarte mult cum ceri, în strofa a treia, să renaști în zâmbetul ei, tu având plânsul înnodat în priviri. Dar și în restul poemului spui lucruri mari, lucruri profunde, sensibile, fără să cazi în banalitate... Păstrezi mereu acea doză de metafizic și transcendență care aduce un mare plus versurilor. Foarte bine!

Am înțeles ideea acestui minipoem aforistic, dar construcția lui e stufoasă. Astfel de creații trebuie să fie concentrate la maxim, căutându-se esența esenței. "Dorința luminii este mai strălucitoare decât propria ei risipire?" Nu știu dacă am nimerit sensul exact, dar cred că ați înțeles ideea. Găsesc, oricum, interesante preocupările dv. de a poetiza despre lumină, într-o lume care bâjbâie în obscuritate. Succes!

Ai și imagini frumoase în acest poem, ai și prețiozități. Tenta suprarealistă este de bun augur, incită, stimulează imaginația. Repetiția aluatului din strofa a doua pare un moment de stângăcie. Ar fi mers altceva, ai fi putut folosi alte cuvinte pentru simetria tematică. Și nu știu de ce nu lași conjunctivul până la capătul ei, tot așa, pentru simetrie, dar vizuală și fonetică. În strofa a treia consider că sculptarea pietrei până ce devine scoică e o metaforă pretențioasă. L-ai persiflat și pe Dumnezeu, un truc la care apelează mulți pentru a șoca. Mă rog, alegerea ta. Ultimele două strofe le găsesc mult mai interesante, iar metafora pâinii gigantice, care este un palimpsest biblic, cu referire la trupul domnului, dă iubirii voastre, creșterii și uniunii voastre, un grad de sfințenie. Felicitări și succes!

Orice încercare care presupune o nouă abordare stilistică merită să fie încurajată, mai ales că în acest poem te prezinți natural, sentimental, fără să cauți cu insistență metafora pe care o impune rima versului. Versul alb oferă acea libertate în care autorul nu este constrâns de reguli și nu este obligat să recurgă la artificii tehnice. Revenind la poemul tău, constat că faci exces de pronume personale. Cred că am numărat vreo zece, ori acestea se pot scoate cu ușurință. Nici pe plan ideatic, nu vii cu ceva nou, care să surprindă. Poate doar acolo ai notă de trecere, când o atingi cu brațele altui bărbat, tu într-o ipostază a celui de demult sau într-o lume imaginară. Ai și o definiție aforistică la sfârșit, care treacă meargă, și mai ai nocivități de singurătate, care să zicem că poate fi considerată o expresie interesantă. Însă e cam puțin. Cu toate acestea, efortul trebuie încurajat din prisma faptului că, de obicei, cei care ajung pasionați de un stil, aproape până la obsesie, nu mai sunt interesați sau nu mai îndrăznesc să evadeze, să exploreze, să privească lucrurile altfel, autodepășindu-se. Succes!

Parcă îmi place mai mult finalul. La final, care mi se pare impecabil scris, folosiţi o altă construcţie, cu doar două verbe, unul la gerunziu şi unul la indicativ prezent, bine armonizate în strofă, asigurând o legătură cursivă. La strofa a patra aţi venit cu repetiţia pronumelui reativ "care" pentru a face legăturile între versuri şi pentru a crea rime cu mare şi căzătoare, ceea ce mi se pare un pic forţat, trădând intenţia autorului de a crea un efect auditiv, dar ieşind, astfel, din simetria construcţiei. Se puteau elimina foarte uşor. De asemenea, la strofa a doua, "ce desenează" şi la strofa a treia "ce piruetează", ar putea avea forma simplă, fără pronumele relativ "ce". Ce vreau să zic, în concluzie, că se mai poate concentra poemul, eliminându-se pronumele relative în exces şi umblându-se, cu fineţe, la timpurile verbelor.

de anumite lucruri din trecut, de anumite lucruri din prezent, îl felicit pe autor pentru această apariţie editorială şi îi doresc mult succes cărţii în lumea literară!

la comentariul meu, culturii cu un singur i, cerbicie în loc de acerbicie. Mulţumesc!

Tehnica aceasta a repetiției a mai fost folosită și de alții. Dintre români i-aș evidenția pe Cezar Ivănescu (în foarte multe poeme), Geo Bogza (un pic diferit, dar tot anaforic, în Poem petrolifer) și Daniel Corbu (în Clarviziune obscură). De la francezi, Bosquet mai folosea această tehnică, în multe poeme din cele 3 cărți ale sale traduse în România. Tematic, putem face o gramadă de corelații. Cea mai recentă o fac cu poetul olandez Menno Wigman, apărut recent la Tracus Arte. Poemul care dă și titlul cărții sale, "Pământule, nu fii dur", are unele puncte comune cu poemul lui Ilie: "picioarele sărutau plaje, sărutau piatra". La Ilie, însă, nici urmă de sărut, poemul vrând parcă a-l contrazice pe Wigman:"peste tot pământ /nici urmă de sărut". Mă îndoiesc că Ilie are un bagaj enorm de lectură pentru a face astfel de conexiuni, plus că trebuie să ții și minte ceea ce citești, fără să încurci mii de cărți în cap... Dar e foarte interesant să descoperi că există asemănări stilistice și tematice între poeți aparținând unor diferite generații și culturii, acest lucru ducându-mă cu gândul la cântul acela aedic despre care Ion Barbu spunea că ar fi intonat de toți poeții lumii, fiind vorba, evident, de fluxul inspirației. Aș mai preciza că și tehnica juxtapunerilor adjectivale repetitive e cunoscută, Octavio Paz, câștigător de Nobel, ducând-o la cel mai înalt nivel. Ilie ar trebui să fie atent la juxtapunerile folosite și de alții, în poeme sau în titluri de carte. De exemplu, Pământ pustiu e un titlu de Irina Egli, iar Tărâmul pustiit îi aparține lui Eliot. Însă aceste expresii sunt atât de uzitate încât nu se poate vorbi de copiere, ele intrând demult în conștiința colectivă. Se poate vedea că și celelalte asocieri ale pământului sunt expresii obișnuite, care nu surprind prin substraturi metafizice, dar care descriu o realitate în care Ilie se ancorează, pe care o scoate în evidență, tocmai pentru a construi un cadru, un corpus, pentru finalul poemului, despre care pot spune că reprezintă, în stil sorescian, partea de forță care dă valoare întregului poem. Chiar dacă și aici, și iată dovada că Ilie nu citește foarte mult, există similitudini cu poemul Feliciei Mariana Orban, Moartea unui sărut, în care sărutul zboară prin aerul albastru, apoi cade și își sparge buzele de pietre. Toate-s vechi și nouă toate, spunea Eminescu, dar ar fi indicat ca în fiecare poem să existe și ceva care să atragă atenția prin autenticitate. Remarc, totuși, tehnica perfectă, muzicalitatea poemului și naturalețea lui, într-o epocă în care unii caută cu acerbicie metafora, transformând-o în prețiozitate. Ilie, mult succes mai departe!

Sunteţi unul dintre autorii mei preferaţi de pe Agonia, graţie sensibilităţii de care daţi dovată în poezie, dar şi a figurilor de stil pe care le abordaţi şi a substraturilor ideatice. Totuşi, în acest poem am o nedumerire.

În primul rând, folosiţi timpul prezent aici: "statuia ta de aer
mă privește din toate părțile", urmat de "a devenit". Cred că era mai indicat imperfectul la prima acţiune: mă privea/ a devenit.

Şi acel "fără sânge" mi se pare în plus. Atingerea nu poate sugera prezenţa sângelui decât dacă ar exista o scurgere, o rană deschisă. Ori, toată mâna este un spaţiu mult prea mare în comparaţie cu mărimea unei răni. Cred că este suficientă flacăra rece, iar dacă vreţi să insistaţi pe ideea sângelui, să intzroduceţi o rană în context: m-ai atins cu rana ta fără sânge / ca o flacără rece / în aerul liber al după-amiezii.

Mult succes!

te salut! La minus 10, inca traiesc! Am voie sa postez comentarii, iar daca postez texte, acestea ajung, cel mai rau, in pagina de autor. Cu toate ca sefii ar putea fi ingaduitori, neavand de ce sa se teama de mine la temperatura de zero grade. M-am gandit si m-am tot gandit. Poate ca inca mai prind bine cuiva niste comentarii constructive. UIte, interactiunea noastra a fost de bun augur, ai editat doua carti beton la o editura serioasa si ai cunoscut o altfel de lume! Ottilia ti-a fost si ea alaturi!Iar pe alti autori de pe Agonia i-am publicat in revista mea, prezentandu-i unui altfel de public! Asta inseamna, pana la urma, un sprijin adus acestui site. Sper sa mai pot comenta pe aici... Bafta!

aveţi un talent incontestabil atunci când vine vorba de versificaţie, versurile dv. având o metrică perfectă şi rime bine alese. Se vede munca dv. şi se vede şi aplecarea spre poeţii clasici, anii de lectură fiind un avantaj incontestatbil. Şi totuşi, acest exerciţiu nu v-a ieşit dintr-un alt punct de vedere, cel al profunzimii versurilor. Descrieţi lucruri facile, aproape pleonastice: "s-a tot dus până-n zare / și în nori a zburat", "a plutit înspre soare / și apoi s-a topit". La ultima strofă aş scoate conjuncţia "iar", pentru a se păstra regula celor 9 silabe pe primul vers al fiecărei strofe. Am citit texte mult mai bune scrise de dv., aici iau în calcul o anumită nostalgie, aşa ca o justificare de moment a lipsei de adâncime ideatică.

ca un fel de preambul la Black Mirror, prin stăruinţa asupra detaliilor grafice care descriu amestecul dintre realitate şi imaginaţie. Imaginea ţigării este un pic uzitată în poezia douămiistă, dar este punctul de plecare şi de consumare a clipei prezente, cu lentoare, precum soarele care apune, bucurându-ne cu ultima sa jertfă pe altarul cerului. De la culoarea soarelui şi a ţigării se trece la culoarea galbenă a lutului, existând, iată, o sinergie stilistică şi simbolică. Negrul conturează această sinergie, pentru a accentua starea de dramatism şi de izolare, în care nu mai simţi frica. Mesajul ascuns în culoarea galbenă, conform simbolisticii acestei culori, este că încă mai există speranţă, galbenul putând aprinde bucuria şi fericirea. Dar tu le-ai asociat într-un cadrul paradoxal, finalul fiind dramatic. Totuşi, remarc felul exprimării, fără multe verbe, punându-se accent, din nou, pe culori, negru şi roşu, dar şi pe adâncimea sentimentului, vezi noaptea cea adâncă. Stilistic şi tematic mi-ai adus aminte de Cesar Vallejo. Conexiunea dintre viaţă şi moarte de la sfârşit, induc o stare de acceptare destinală, fiindcă există cineva, în planul vertical, care scrie psalmii...

Cred că marele tău talent sunt imaginile puternice, din care nu lipseşte fiorul poetic. Ai darul de a transmite emoţia, ceea ce este cel mai important. Titlul în engleză încearcă o conexiune către trendurile americane, către poezia conceptuală, având valoare aforistică, ca şi multe dintre versurile poemului. Cu toate acestea, dacă vrei intromisiuni în engleză, ar fi de preferat texte mai scurte, care pot fi înţelese şi de cititorii care folosesc doar Google translate, fără a se pierde sensul exact. Dar, este alegerea ta, negarea formelor de artă consacrate fiind o trăsătură avangardistă sau, dacă ne referim la ludicul ei, chiar neomodernistă.

Minusurile poeziei tale sunt legăturile între versuri, încă nu ai găsit formula cea mai eficientă şi rafinată de a ajunge la totul unitar, abuzul de pronume relative şi conjuncţii lărgind, inestetic, poemul, ducându-l spre proză. Ori, drumul poeziei tale conceptuale, cu elemente aforistice, trebuie să fie spre concentrare şi esenţializare, nu spre lăbărţare.

Să luăm ca exemplu primele versuri: "până la capăt" este în plus, la fel "ci doar", "pe care". Cum s-ar putea concentra? "și fiindcă noi nu murim niciodată cu adevărat / desprinşi de viața iluzorie / a celor mai frumoase împrejurări. 17 cuvinte în loc de 31.

Şi la versurile următoare se simte o stângăcie, la continuarea lui "chiar dacă nu ai putere să-i atingi" cu "dar știi că sunt reali". Conjuncţia "dar" este inutilă. Apoi un vers foarte lung şi incorect gramatical: "într-o inimă ce nu vei putea la un moment dat s-o mai iei cu tine." Ar fi mers "într-o inimă imposibil de purtat mai departe". Iată cum s-ar fi înjumătăţit nr. de cuvinte.

Şi mai pot da exemple până la final, dar asta trebuie să-ţi intre ţie în sânge, să nu te grăbeşti să-ţi expui textele şi să le şlefuieşti cu atenţie.

Dincolo de discuţiile din subsolul textului, care îmi aduc aminte de nopţiile feerice de Sf. Valentin, în care steluţele mari de zăpadă reuşeau să ofere un aspect de Poveste chiar şi rătăciţilor de pe aleile sumbrului Bronx Bucureştean, remarc un autor care, în ciuda informaţiilor pe care le are despre viaţă, încearcă să mai păstreze aerul copilăriei, pe alte străzi, printre castani, simţind chiar şi moleculele de oxigen rătăcite prin sevă. Fluturele din prima strofă are mai multe sensuri. Fragilitate, inocenţă, nevoia de a te desprinde de lumesc, dar să nu uităm cu fluturele este simbolul sufletului în multe culturi ale lumii. Practic, asistăm la o coborâre pe axa timpului, către propriul suflet, ignorându-se în acest fel lucrurile redundante din prezent, acele bla-bla-uri care pot produce dezemăgire, ajungându-se până la scârbă. Sinceritatea este acolo, în dialogul cu sufletul, unde nu există măşti, disimulări din partea celor care îţi vorbesc, iar retragerea într-un spaţiu de acest fel are ca scop păstrarea purităţii. Ilie, felicitări pentru poemul tău, pentru cărţile tale frumoase, pentru oamenii care te-au însoţit pe drumul debutului tău. Mă bucur că am reuşit şi eu să contribui cu ceva. Aş scrie mai mult şi cu alte ocazii, dar nu pot risca, de fiecare dată, ca dl. Bogdan Geană să mă trimită la offtopic, iar comentariul meu să fie nebăgat în seamă de nimeni. Am încercat să obţin clemenţa domniei sale, dar nu am reuşit.

Îi mulţumesc domnului Bogdan Geană pentru parodie, aşa cum le mulţumesc şi doamnei Ottilia Ardeleanu şi domnului Emilian Lican, pentru contribuţie. E faină interpretarea, sunt faine comentariile! Păcat că nu interesează pe multă lume, lucru care ar fi fost un pic diferit dacă aş fi participat din prima la discuţie. Prea multă linişte pe Agonia, aş zice. Apropo, zilele trecute mi-am salvat textele de pe Agonia, varianta nouă, în pdf. Aşa, ca amintire. Şi am descoperit că la începuturi, dl. Bogdan Geană a fost unul dintre cititorii care mi-au apreciat textele. Era un text, de exemplu, despre mersul la război, iar răspunsul dânsului mi-a creat o stare de bine. Păcat că, după 20 de ani, am ajuns să mă războiesc cu dânsul, aşa aiurea, luând partea unui om în care am investit prietenie, fără să cunosc detalii din conflictele lui cu alte persoane. Motiv pentru care îmi cer scuze. Mi-am luat-o şi eu cu ocazia asta, pierzându-mi nivelul şi fiind sabotat în încercarea mea de revenire, lucrul la care mă aşteptam cel mai puţin. Să-mi fie învăţare de minte! Oricum, ce-a fost a fost, iert tot ce s-a greşit asupra mea şi îmi cer iertare pt tot ce am greşit. Repet, nu era în planul meu nici să mă lupt cu Vişan, nici să fiu în vreun duo sau trio şi nici să mă războiesc cu Claudiu sau dl Geană. Da, recunosc, aş fi vrut să fiu din echipa Agoniei, Radu ştia că vreau să fiu editor, numai că episodul Vişan a dat peste cap totul. Dacă nu era Dragoş, dacă nu era conflictul meu cu el, împăcarea ulterioară şi susţinerea lui, nimeni nu ar fi fost deranjat de aportul meu constructiv pe site. Până la urmă, chiar au existat oameni mulţumiţi de contribuţia mea... Dar, asta este, am greşit şi am plătit. Cu toate acestea, mai fac o încercare. Aş vrea să o iau de la capăt, de unul singur. De la zero. Şi rog ca nimeni să nu se mai considere aliatul meu pe acest site, parte de duo sau de trio. Vreau să fiu doar eu, cu textele mele. Solicit o peroadă de probă în care să pot demonstra că intenţiile mele sunt pozitive. S-a văzut, şi o spun spre susţinerea mea, am prpmovat membrii Agoniei în revista mea şi nu am am avut alte intenţii negative. Dacă mi se dă voie, îmi voi recupera şi câteva texte prin accesarea noii variante a site-ului. Atât. E ultima mea încercare şi vă rog, domnule Geană, să nu îi mai lăsaţi pe cei din aşazisa fosta mea alianţă, să interfereze în luarea unei decizii pe care o las în seama dv, a lui Radu şi a lui Claudiu. Voi 3 aţi fost decisivi în scăderea nivelului meu, către voi 3 îmi îndrept rugămintea. Nu voi mai scrie alt comentariu. Sănătate tuturor şi numai de bine!

și stimați domni de pe Agonia. Am zis că voi decide singur când plec de pe acest site. O voi face mulțumindu-vă pentru găzduire și pentru toate lucrurile frumoase de aici. Mă bucur că am putut ajuta Agonia în limitele cunoștințelor mele și mă bucur că am putut face câțiva oameni fericiți. Nu voi reproșa nimic nimănui, fiecare cu lumea lui, fiecare cu oamenii cu care rezonează mai bine. Îi iert pe toți cei care mi-au adresat cuvinte nepotrivite și mă scuz acelora față de care am greșit cu ceva. Mă bucur că, în ciuda conflictelor, mi-am regăsit niște prieteni vechi cu care voi merge mai departe dincolo de granițele acestui site. Vă doresc tuturor să vă găsiți fericirea, să vă împliniți spiritual, literar, oricum vreți dv. Viața este scurtă, liniștea și pacea sunt mai benefice sănătății și actului creativ. Vă salut și vă doresc tot binele din lume.

totodata, multumesc si doamnei Elena Papadopol ca a prezentat corect situatia despre cum a ajuns pe acest site si ca nu a fost racolata de nimeni, din contra, a avut parte de anumite contre cu Dragos Visan. Multumesc frumos, stimata doamna, pentru explicatii, pentru clarificare.

Totuși, dat fiind faptul ca urmeaza sa-mi sterg cateva sute de texte de pe site si sa las doar vreo 200, ca amintire, il rog pe domnul Bogdan Geana sa-mi scada nivelul la 50, ca o pedeapsă anticipată. Dupa ce termin selectia, pot avea si zero, si minus 20. Nu mai conteaza. Multumesc frumos!

mă opresc. Faceți voi ce considerați că este mai bine. Sunt genul care se poate opri, atunci când trebuie. Sănătate maximă tuturor și mult succes!

că dumneavoastră faceți niște afirmații fără acoperire, precum: 1. aceea că impreună cu domnul Vișan ați făcut tot posibilul să racolați posibili terți pentru situațiile delicate

Pentru știința dumneavoastră, atunci când am venit pe acest site, am fost tratat cu duritate chiar de Dragoș Vișan, cu care am avut un conflict, iar venirea doamnei Elena Papadopol pe site chiar nu are legătură cu nicio recolare. Doamna Papadopol mă știa doar pe mine și a observat că promovez Agonia pe pagina mea de Facebook. A fost pur și simplu decizia dumneai.

Așadar, vă rog frumos, dacă nu cunoașteți datele problemei, ar fi mai bine să o întrebați pe doamna Elena Papadopol cum a ajuns pe site și de ce rezonează mai mult sau mai puțin cu anumiți autori. Cu toate că dânsa a explicat deja aceste aspecte ce țin de afinități.

Și vă rog să încetați cu avertismentele de fiecare dată când cineva vă atrage atenția asupra unor anumite lucruri pe care și dv. le puteți corecta. Este bine să fiți informat corect înainte de a lansa acuze conspiraționiste despre racolări și alte chestii absolut neadevărate. Și cu asta am încheiat, atât pentru binele site-ului, cât și pentru respectul pe care îl meritați. O zi excelentă.