​Gâlceavă semantică cu un aforism, în sfântă zi de Valentin

Mai întâi azi, de Sf. Valentin, aș vrea să le ofer tuturor bărbaților de pe site care vor să ofere la rândul lor prietenelor, iubitelor, soțiilor, amantelor un catren, ceva simpatic și totodată „eftin”, textulețul de mai jos pe care l-am auzit și eu în această dimineață. Nu e tocmai unisex, dar poate fi folosit deopotrivă de bărbați și de femei:

„Trandafirii sunt roșii,

Violetele albastre,

Pân-la tine, draga mea,

Am dat doar de proaste.”

Pentru situația bărbat – bărbat se cere puțin adaptat:

„Trandafirii sunt roșii,

Bujorii sunt frumoși,

Pân-la tine, dragul meu,

Am dat doar de proști.”

Poate fi folosit evident și de femeile mai bărbătoase, din casele în care nu cântă defel cocoșul.

Și nu vă faceți griji, dacă mie nu mi s-a zis: la noapte dormi mata pe preș!, înseamnă că nu sunt probleme.

***

Acestea fiind zise, astăzi aș vrea să mă opresc puțin asupra ideii de aforism și a utilității sale în societate. Ce e acela un aforism? Teoretic ar trebui să fie o cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă sau un enunț care sugerează un adevăr teoretic. Noaptea e întuneric. Ceva nu e bine, dicționarele ne mint, formularea anterioară nu este altceva decât o biată lemă. Enunțul acesta nu e suficient ca să fie enunț, cred că mai trebuie pe deasupra să fie și plastic. Cu alte cuvinte: când lumina se stinge se face întuneric. Acesta e mai fidel și mai mult decât o lemă, dar tot nu e suficient, pentru că o singură lumină dacă rămâne aprinsă, întunericul nu e chiar întuneric. Atunci să îi zicem: când toate luminile se sting, atunci abia se face întuneric. Sau luminile se pot stinge rând pe rând, numai ultimul însă stinge cu adevărat lumina. Toate acestea corespund definiției de dicționar, chiar dacă nu se ridică la nivelul estetic al unor mari aforiști ai lumii – superlativ care oricum mi se pare o glumă proastă. Un truism puțin mai puțin concis. Lema „lebăda este mută” își găsește corespondentul în aforismul mut ca o lebădă (Blaga desigur). Sau „tornada saltă tot” transpusă în aforismul: furtunile mari fac și rădăcina să zboare. Autorul acestuia este un reputat autor de aforisme, domnul Ionuț Caragea, un recunoscut expert în materie, acesta fiind și motivul pentru care am apelat chiar la vorbele sale pentru a încerca să înțeleg la ce ajută această cosmetizare aforistică a realității. Numai că tocmai atunci când eram pe cale să înțeleg, am dat peste un aforism al domniei sale care mi-a cutremurat întregul eșafodaj logic. Nu neg însă că în lume ar exista o anumită logică poetică, care însă nu are absolut nimic în comun cu logica filozofică, alături de care coexistă.

Cea mai intimă lenjerie a morții este umbra, așa spune domnul Caragea.

De aici nu pot să înțeleg decât că umbra este chiloții morții. Mai corect spus: chilotul sau perechea de chiloți ai morții. Pereche de chiloți referindu-se evident la singular, la o unică piesă vestimentară. Cum se spune „o pereche de pantaloni”, așa avem și ”o pereche de chiloți”, nu e nimic greșit, deși, doi craci reprezintă o pereche, câtă vreme două găuri pot cel mult caracteriza un covrig brașovean. Dar să nu ne pierdem în finețuri și nici să nu alunecăm pe povârnișuri de conspirații, chiar dacă, nu e niciun secret că ni se ascunde ceva. Să revenim la umbră. Umbra se produce atunci când ceva vertical... Nu vă voi plictisi cu truisme. Mortul e pe orizontală, viul pe verticală. Prin urmare, nu e bine. Umbra TREBUIE să fie chiloții vieții, pentru că doar atunci când ești viu ai umbră. Cu alte cuvinte: umbra, această viață cu șnur sau cu mânecuță.Niciîntr-un caz „moartea cu șnur”, să nu aud vorbe. Tanga nu are nimic în comun cu moartea. Nu poate și nu va avea niciodată!

Însă altfel stau lucrurile atunci când în loc de chiloți avem cucuveaua. Cea mai intimă lenjerie a morții e cucuveaua. Deloc rău, ba aș zice chiar că are iz de progresism. Asta se traduce că dacă vezi sau dacă auzi cucuveaua ești fără voia ta străbătut de fiorul morții. Cucuveaua prevestește, cucuveaua, acest chilot cu claxon al morții.

Așadar, în continuare nu mi-e deloc clar la ce ajută practic aforismul. Dacă ideea e să par mai deștept decât logica, epigon al modernului Cioran, pentru că nu m-aș grăbi să spun că logicienii fundamentali erau în esență niște aforiști, atunci da, existența aforismului are o anumită logică, justificată în primul rând pragmatic. Cioran a avut întotdeauna o estetică fundamentată în nihilism, câtă vreme, eu dacă fac aici flotări cu întunericul și lumina numai estetic nu o să vi se pară. În cel mai rău caz ați putea identifica jocuri de stroboscop care pot cauza efecte secundare unora sau altora.

Practic nu ajută la nimic, însă estetic, uneori, s-ar putea spune că aforismul este o piedică în calea uitării.

ACEST TEXT ESTE O PARODIE ȘI TREBUIE TRATAT CA ATARE!