psalm

ca un fel de preambul la Black Mirror, prin stăruinţa asupra detaliilor grafice care descriu amestecul dintre realitate şi imaginaţie. Imaginea ţigării este un pic uzitată în poezia douămiistă, dar este punctul de plecare şi de consumare a clipei prezente, cu lentoare, precum soarele care apune, bucurându-ne cu ultima sa jertfă pe altarul cerului. De la culoarea soarelui şi a ţigării se trece la culoarea galbenă a lutului, existând, iată, o sinergie stilistică şi simbolică. Negrul conturează această sinergie, pentru a accentua starea de dramatism şi de izolare, în care nu mai simţi frica. Mesajul ascuns în culoarea galbenă, conform simbolisticii acestei culori, este că încă mai există speranţă, galbenul putând aprinde bucuria şi fericirea. Dar tu le-ai asociat într-un cadrul paradoxal, finalul fiind dramatic. Totuşi, remarc felul exprimării, fără multe verbe, punându-se accent, din nou, pe culori, negru şi roşu, dar şi pe adâncimea sentimentului, vezi noaptea cea adâncă. Stilistic şi tematic mi-ai adus aminte de Cesar Vallejo. Conexiunea dintre viaţă şi moarte de la sfârşit, induc o stare de acceptare destinală, fiindcă există cineva, în planul vertical, care scrie psalmii...

IOnut Caragea, multumesc pentru analiza detaliata a acestui poem. scuze pentru intarziere. Toate cele bune !