șters

fiindcă am trait si eu aceeasi poveste, cu Ana a mea. Cristina, in cazul dv., fiind ingerul unor parinti care au trait o poveste frumoasa...

un poem care se potriveste multora. Simplu la prima vedere, dar profund si emotionant prin simtire.

erată

parcă ar vrea să prezinte, din altă perspectivă, formularea stănesciană: Eu nu sunt altceva decat o pata de sange care vorbeste. Tot un autoportret, alcătuit dintr-un puzzle al amintirilor şi al suferinţei. Evident, vorbitul lui Stănescu, prin poezie, nu se referă doar la ceea ce simte poetul în interiorul lui, ci şi la ceea ce vede, fiindcă el se adresează cititorilor, aşa cum şi Ilie o face. Privitul la Ilie, un fel de plasă în care prinde peşti, peştii fiine cuvinte, sensuri, dar poate şi cititori, cine ştie. Vidul trece, cuvintele, sensurile şi cititorii rămân. Iată, deci, mesajul acestui poem, cu iz optimist, dincolo de toată suferinţa şi pierderea.

şi am uitat să vorbesc despre viciu. Nietzsche parcă spunea că tot ce societatea consideră că este un viciu, poate fi, de fapt, reinterpretat ca o expresie a voinței puterii individului. De aceea, faptul că oferiţi tuturor acea ţigară, mereu ultima, denotă nu numai puterea individului la momentul prezent, trăirea clipei..., dar şi un act de generozitate în procesul cunoaşterii, de împărtăşire a cunoştinţelor acumulate.

numai de bine!

folosirea cuvintelor din aceeaşi familie şi repetiţiile trag în jos poemul, chiar dacă se vrea o accentuare a stării:

privit, privindu-mi
mor, mor, murind

aş prefera o aerisire şi nişte cuvinte mai rafinate, ce ţin de sondări şi propesniuni

totuşi, ideea centrală, privindu-mi prezenţa / propria-mi hieroglifă / abisul prezentului/, este excelentă, amintindu-mi, cumva, de Nietzsche, care spunea că atunci când privim în abis, abisul ne privește înapoi, fiind vorba de o relaţionare cu propria conştiinţă şi, în cazul poemului dv., rezultatul care apare în urma acestui proces, hieroglifa, cu toate ramificaţiile ei în substraturile fiinţei. De altfel, prin acest poem, se vede şi preocuparea dv. în domeniul cercetării filosofice. Un fel de autobiografie, în care-l văd pe autor având pe birou cărţile sale de studiu, scrumiera şi ţigara fumegând, dar şi un caiet pe care evadează poetic..., aşa cum o făcea, de altfel, şi Nietzsche, chiar dacă nici el, nu era un mare maestru al genului liric, iubind, totuşi poezia...

cerd că v-am făcut o scanare mai bună ca un RMN, contraziceţi-mă dacă nu-i aşa!

Din cupa spartă beau, nebun, pe mine

se cere "mă beau", dar ar distruge toată prozodia. Gramatica trebuie să fie brici.

un compromis ar fi: Din cupa "spartă-l" beau, nebun, pe mine

Ilie a observat foarte bine contradicţia de la început. Soarele nu are atâta forţă, iar prin magmă nu se poate face forarea, chiar dacă este a frunzelor, Şi totuşi, se poate păstra imaginea sondei şi a procesului de forare, dacă se umblă uşor la detalii. De exemplu, forarea să nu se facă în pământ, ci printre nori, şi să nu fie puternică:

sonda firavă a soarelui
încearcă să treacă de nori
să atingă magma frunzelor

mai departe, ai o expresie pleonastică: murmur nedesluşit. Murmurul, prin definiţie, înseamnă, deja, un zgomot confuz de voci.

Şi mai departe, spui: aparatele de fotografiat scot blițuri. / sunt pozele pe care mai târziu / le vom pune pe rețelele de socializare... Aici nu poţi pune semnul egalităţii între bliţuri şi fotografii, fiindcă nu e acelaşi lucru. Poţi spune că bliţurile aparatelor de fotografiat anunţă sau prevestesc pozele de pe reţelele sociale.

Şi mai departe, o altă explicaţie pleonastică: copiii noștri vor scrie în braille pentru că /
vor înceta să mai vadă. Este suficientă prima parte, până la Braille. Cititorul inteligent poate deduce de ce copiii folosesc alfabetul Braille.

şi ar mai fi, dar nu vreau să pară obsesivă analiza mea, cu toate că procesul critic presupune o atenţie maximă la detalii.

Ai tendinţa de a scrie ca şi cum sunt scrise subtitrările din filmele apocaliptice, îţi place această epatare adjectivală care, de multe ori, sună foarte bine, dpdv cinematografic, însă logicul nu este întotdeauna respectat, frizând absurdul, iar repetiţiile, în care vrei să explici din nou, ceea ce spui mai înainte, sunt pleonastice şi depreciază, chiar interzic, sondarea semantică sau polisemantică.

este să îl fac pe autor să se autodepăşească. Atunci când am citit alte poezii scrise de el, care m-au impresionat, nu am ezitat să-l complimentez. Din păcate autorii vor laude mereu, chiar şi pe textele mai slabe, iar critica argumentată, în deavoarea textelor lor, o văd ca pe un afront. După aceea, nici nu mai răspund, ba chiar te urasc. Atentia la detalii este primordiala in analiza unui text. Detaliile fac diferenta, chiar si in cazul textelor care pleaca de la o fundatie sentimentala sanatoasa, cum e si cazul de fata.

versificarea e destul de bună, cu mici scăpări de ritm

dar tonul vetust şi îngerul ultrauzitat de Nichita, trag în jos poemul

mai bine v-aţi mişcat în poemul în vers alb

am zis să las o analiză mai complexă, înainte să mă reapuc de traducerile despre care ţi-am vorbit. Baftă!

e factor motivațional

după modificări, 10

să am pe foaie cel mai pxx cuvânt

înlocieşte tu pxx cu un cuvânt de o silabă care crezi că se potriveşte în context

şi să ştii că mi-a plăcut ghiduşia cu mi-adu-te

sonetul e bun, îmi place

felicitări!

după cum vezi, unde e de apreciat, nu ezit să o fac

Un sonet bun, expresiv, mișcător, în care folosești un pic intertextualitatea, mă refer, în special, la finalul remodelat după Odă în metru antic. Chiar dacă nu puneai nota la subtitlu, tot se vedea acest lucru, iar cine știe ce este intertextualitatea, nu are nevoie de explicații. Ție ți-a fost frică să nu fii tras de urechi și te-ai acoperit, cum s-ar zice. Nu era nevoie, repet. Poemul e de nota 9, dar te rog să revezi versurile 3 și 11, să fii mai clar. Nu vin cu soluții, e de datoria ta să faci acest lucru.

Dacă la Vallejo, în A murit eternitatea mea, ideea de nemurire se păstrează, deseori și paradoxal, prin recurs la memorie și menținerea vie a amintirii, la Ilie aceasta își are rădăcinile în natură, evocată printr-un joc de cuvinte și elemente simboliste, într-un dans al continuității, al conexiunilor și al substraturilor. Se regasesc trei din conceptele frecvent întâlnite in opera sa, pe care sper sa le sesizeze si criticii de specialitate la analiza acestui poem, a cărților scrise si a viitoarelor carti: Uroborosul, Deconstructivismul și Constructivismul. De fapt, Uroborosul este reinterpretat prin celelalte două, în spirit derridean, dar și legat de dezvoltarea cognitivă, după Piaget. Iar reîntoarcerea la natură, desigur, cu trimitere la Rousseau, ca soluție salvatoare. Jocul de cuvinte se întâlnește frecvent și la Nichita, acesta fiind însă preocupat de golirea de sensuri a cuvintelor, care devin necuvinte, și reumplerea lor pe cale senzitivă, afectivă - mai ales iubirea - și spontană, precum la suprarealiști. Faptul că Ilie alege locul și timpul, în acest aici, în mijlocul naturii, ca un strop situat în hora nemuririi, certifică esența nemuririi și valoarea clipei, eternalizând sentimentul, trăirea. Iubirea este triumfătoare în fața întunericului, prin acei doi licurici, iar timpul dispare, o dovadă fiind luna prinsă în furcă, un martor care se dezice de evanescență.

plin de expresivitate, senzualitate, cu atentie fina la detalii, dar si cu adancime, iar aici fac referire la faptul că "Fiecare linie scrisă părea să aducă o linie mai adâncă pe hârtie, ca o poveste nevăzută care se desfășura în ritmuri intime." Cred ca acest stil ii vine mai bine autoarei decat in Sertarul cu fluturi, cu toate ca si acolo era destul de bine, dar mai putin cursiv.

un text care merita sa fie instelat si recomandat

felicitari!

cu plăcere, ulterior

am citit cu plăcare acest poem scris pe un trend modern, mă refer, în special la ultima strofă, încadrabilă în curentul cyber poetry, apărut de câteva decenii la americani şi, ulteror, în toată lumea. Mesajul poemului este binevenit, într-o lume a lăcomiei şi dependenţelor, iar oaza aceea de linişte şi inspiraţie este un loc din care ar trebui să se adape toate sufletele, în urma unei căutări şi a unui proces purificator. Poeţii, desigur, îşi asumă această misiune, de cărăuşi pe drumuri spirituale, cărând esenţa vieţii şi a nemuririi, pentru a o da şi altora care nu au acces la oaza inspiraţiei. Un gest nobil! Da, drumul acesta poate fi intermediat şi de un link, dacă există curiozitate, dorinţă, nevoie. Şi mai cred că o lege a rezonanţei universale funcţionează până la urmă, nelăsând lucrurile doar pe mâna linkurilor şi a serverelor.

Un sigur lucru mai cred că trebuie revăzut în text, şi anume versul 3. Mie mi se pare că nesăbuirea din primul vers exprimă deja exagerarea şi extrema despre care vorbiţi.

Numai de bine!

Tu ești un cuvânt
pe care îl spun în somn,
o floare care crește
în inima unei pietre.

Acele cuvinte, pe care le spunem în somn, pot dispărea la deschiderea pleoapelor sau pot persista, ca o conexiune profundă între realitate şi vis, între conştient şi subconştient, transformându-se în flori delicate şi rare, precum florile de colţ, capabile să crească în mediul cel mai potrivnic, fie că e inima unei pietre, fie chiar în inima împietrită de durere.

Prima strofă foloseşte o imagine destul de folosită, a doua are un caracter cam ambiguu, iar a patra repetă tema din prima, cu mici modificări.

Dacă s-ar cizela şi aprofunda un pic strofele cu probleme, ar ieşi un poem straşnic, aşa însă, doar strofa 3 se evidenţiază, ea fiind un minipoem de valoare, într-un alt poem mai mare, precum scluptura într-o stâncă.

pentru strofa 3, felicitări!

şi eu pentru explicaţiile necesare. Am mai învăţat nişte lucruri din domeniul muzical.

protejează