Poezie
i let myself go
din manuscrisul Surogate
2 min lectură·
Mediu
e miezul toamnei.
soarele forează
pământul.
orașe plutind în magma roșie.
acolo mașini construiesc surogatele care încearcă
să iasă la suprafață.
sunt copiii care au încetat să vorbească.
peste tot se aude un murmur
nedeslușit.
în apropierea centralelor electrice
sunt animale moarte.
drumurile trec prin deșert.
aparatele de fotografiat scot blițuri.
sunt pozele pe care mai târziu
le vom pune pe rețelele de socializare.
comentariile vor începe să curgă.
copiii noștri vor scrie în braille pentru că
vor înceta să mai vadă.
în memoria lor viața va fi întodeauna
legată de pozele pe care le-au văzut cândva
în albumele foto cu plastic lucios.
se văd fericiți.
aleargă printre balansoare și leagăne.
prin parcuri legați la ochi cu căștile în urechi.
sunt de mână cu părinții din
orașele subterane.
la suprafață, e vorba tot despre mecanisme.
mecanismele prin care doar cei puternici, cei care
au arme letale pot să supraviețuiască.
funiile care susțin podurile se rup. filmăm tot.
sinucigașii.
corpurile premature ale bebelușilor avortați prea târziu.
miezurile de uraniu care se răcesc atât de încet.
fuziunea la cald a trupurilor aruncate în gropi comune.
ura.
marea de benzină își mișcă apele liniștit.
copiii morți plutesc încă. corpurile mici s-au umflat.
niște pungi prin care a trecut vântul.
în memoria mea viața lor va fi întotdeauna
legată de fotografiile pe care mi le-a făcut tata
în copilărie.
stăteam de mână cu ei în bănci.
aveam creioane colorate mov și roz.
foi albe din hârtie creponată din care
ne făceam rochițe de balerină.
tata ne privește pe ascuns. îi curg lacrimile.
mama a murit. un surogat defect.
aparatele de fotografiat scot blitz-uri.
acum e momentul. soarele aprinde petrolul.
mă văd undeva pentru o clipă fericită. o fericire aspră.
si o tristețe ca a unui bec cu lumină rece.
sunt cu fetele de pe băncile școlii.
unele au devenit balerine desăvârșite.
plisee. degete de la picioare învelite în șosete albe.
ne uităm cum se infiltrează sângele încet în bandaje.
eu îmi imaginez că așa vine moartea. crudă, neiertătoare
plină de cârpe îmbibate cu iod și durere.
i let myself go.
03904
0
(prima este chiar mai fantezistă decât ceea ce urmează, pentru că e puțin cam greu
de imaginat cum forează soarele în miez de toamnă- că e cam plăpând la vremea aceea)
dar spre final, cumva, se reușește prezentarea unei stări care dă sens acelei introduceri-
pe cât de cât de șocantă și spectaculoasă pe atât de lungă (cam lungă, zic...)-
mă feresc să las un verdict pentru că, undeva, se simte scrâșnetul emoției într-un ansamblu de
imagini abstracte (pare că textul este un depozitar al senzațiilor preluate din urmărirea unui film, la care s-a adăugat propria trăire, din ceva real)
spor!