șters

asta, referitor la pasajul cu fotografia, si Louise explorand in noaptea ei virtuoasa, pe fagasul timpului, trairile celei din fotografie. Cu diferenta ca ea pune accent pe factorul emotional, la tine fiind totul doar ca o simpla relatare. Abia de la strofa a treia incepi sa punctezi la factorul emotional, unde faci un melanj intre douamiism si curentul cyber poetry, acolo unde si tu te incadrezi, uneori. La final esti un fel de aerosol, as fi preferat o insinuare, ma insinuez, in loc de acea intrare in camera, dar, ma rog, ai ales un limbaj mai plat, mai rudimentar, pentru a descrie actiunea. Mi-a placut totusi poemul, ca stare, cu toate ca partea introductiva este prea lunga si plictisitoare. Sa zicem ca asa ai vrut tu, un crescendo. Si trebuie sa remarc ca acum nu mai esti fracturat, cum spuneai ca trebuie sa fie poezia, ci urmaresti un fir narativ, spui o poveste.

Sima nu are nicio treabă cu poezia, iar la comentarii se dovedeşte că, în afară să abereze şi să atace la persoană, nu ştie altceva. Probabil că, dacă vede un sonet, începe să laude şi să încurajeze, ca şi cum tot el ar fi autorul lor. În orice caz, locul lui e în afara site-ului, pentru că nu se poate controla.

referitor la textul lui Ilie, stilul îmi aduce aminte de Ungaretti, fiindcă şi la el se întâlneşte această economie a limbajului, în care fiecare cuvânt e ales cu grijă şi are încărcătură emoţională şi valenţă polisemantică. Totuşi, diferenţa la Ilie este dată pe factorul emoţional, poemul lui oferind o stare de calm și reflecție asupra trăirilor interioare, în timp ce la Ungaretti se simte haosul, conflictul, mai ales la poemele în care se simte trauma războiului, el fiind un poet care îşi scria versurile chiar şi în tranşee. Ceea ce există în comun, la ambii, este efemeritatea. La Ilie sugestiva in acest sens este petala, la Ungaretti moartea si distrugerea, acestea fiind contracarate de recursul la memorie. Si la Ilie se simte aceasta nevoie de salvgardare prin pastrarea cantecului de leagan, de fapt, o revenire la copilul din el sau la propriul copil, pe care ar vrea sa-l legene la nesfarsit, intr-un somn echivalent cu nemurirea.

Poemul este excelent!

erată

când urli la tine ca icoana la perete - să asociezi icoana cu urletul, când icoana are cu totul alt scop, este o preţiozitate

începutul este ultrauzitat, mă refer la primul vers cu trimitere la Nietzsche si Kierkegaard, o tema filosofica cum ca singurătatea poate duce la o conștientizare mai profundă a sinelui, da, stim cu totii povestea asta

exprimare stangace, plina de repetitii cu efect redundant - căci mulţi oameni intră-n tine promiţând şi mulţi promit că ies, dar nu mai ies.

sa repeti acel promitand si acel iesit, cand se putea mult mai poetic, mult mai rafinat, mult mai concentrat

inteleg repetitia ca figura de stil, dar conteaza si cum e folosita, conteaza limbajul, ritmul, sa nu ti se plimbe limba in gura

strofa 4 este singura care imi place, avand un limbaj mai expresiv, mai natural, dar chiar si acolo poti evita repetitia adverbului cum, folosindu-o o singura data

termini cu acelasi verb, a pute, folosit si in strofa a treia, de parca vrei sa convingi cititorul cu aceasta stare, insa totul pare exagerat

altadata am fost impresionat de niste poeme de-ale tale, aici nu sunt convins decat in foarte mica masura, ma refer, cum am mai spus, la strofa 4

mister Manolescu, dumneata consideri că critica literară cu asta se ocupă, cu masacrarea textelor bune? Păi, după acest principiu, criticii literari sunt nişte călăi, nu nişte ambasadori ai artei adevărate...

Scuza este lamentabilă. Lenea ar fi mai plauzibilă.

reclama fiului iubit, cum am mai zis

şi creăm o presiune uriaşă, pentru a da naştere diamantelor...

şi la oarecare semne. În rest, cu bune şi rele, orice părinte îşi iubeşte copilul, chiar dacă el este un mic Frankenstein...

sonetul are rol terapeutic. Ajută la disciplină şi control. Dacă se enerevază şi scrie în vers alb, o dă în înjurături, deşănţări, scoţând la suprafaţă partea întunecată din el. Dacă ar descoperi rolul purificator, catharsisul poeziei, scriind dezinvolt, din preaplinul fiinţei sale, cred că ar putea ajunge un mare poet. Însă, undeva, există o barieră psihologică, o traumă neconvertită, iar în momentul când ajunge la punctul critic, în loc să încerce să exploreze locul unde lumina fecundează abisul, el se îmbracă în scutul sonetului şi aşteaptă să fie executat de soldaţii nemiloşi ai Agoniei::)))

stăm închişi în noi, la limita dintre dicteu şi exerciţiu, analizând propria fiinţă, propriile răni şi seva care se prelinge, formând chihlimbarul poeziei. Omul scotoceşte în toate mările şi oceanele lumii, pe planete îndepărtate, dar tot propria minte este locul cel mai fascinant în care se pot descoperi cele mai mari miracole, iar la o coborâre profundă, perlele creaţiei artistice.

frumuseţea versului alb este că oferă liberate deplină, fără nicio încorsetare, totul venind natural, repejor, ca un râu, sau cătinel, precum seva.

simţul meu ascuţit vede şi beneficiile lucrului cu versul clasic, fiindcă ritmul, ori asta este cel mai important, este cursiv, natural..

repetiţia, ca figură se stil, iaraşi, şi ea, contribuie la ritm şi melodicitate, ceea ce este foarte bine

teama trebuie lăsată la o parte. eventual bei un pahar de vin, să se facilizeze conexiunea sinaptică, şi totul va veni de la sine

evident, nu trebuie ajuns la nivelul de beţie a lui Nichita, dar un pahar de vin e bun pentru sănătate

până la ultima strofă, frumos zis. Clar, cursiv, profund. La ultima strofă, multe preţiozităţi pe metru pătrat. Preţiozităţi explicative.

Cred că am găsit, într-un final, problema dv., în general, în poezie. Dv încercaţi să sofisticaţi simplitatea, pe când Da Vinci spunea că Simplitatea este cel mai sofisticat lucru, sofisticarea extremă. Ori aici e şmecheria, să fii sofisticat la extrem, prin simplitate.

Ar trebui să vă debarasaţi de toată sofisticarea în procesul creaţiei, pentru a reveni, cu naturaleţe, la simplitate. Nu vorbesc de o simplitate retrogradă, evident. Ci de acea simplitate echivalentă cu prezenţa lui Dumnezeu, coborât odată cu inspiraţia şi revelaţia.

„Nimic nu-i mai tragic, într-adevăr, decât să-ţi pui rostul vieţii în afara ei, să trăieşti cu necesitatea gloriei, obscur, mângâindu-te cu vâlva de după moarte. E atât de dureroasă pentru unii această satisfacţie, încât sunt şi ei din aceia care ar simula moartea spre a pregusta judecata viitorului.”

şi să-ţi arăt toate punctele bune şi slabe, însă nu o voi face. Nu meriţi. Nu munceşti suficient de mult şi nu te implici pe site. Trucurile tale psihologice denotă că ai ceva studii în domeniu, am intrat în jocul tău din milă, din generozitate, dar cred că e timpul să ceri mai mult d ela tine şi să oferi mai mult acestui site. Nu mă face să mă repet, te rog.

că ea are trei antologii, cuprinzând vreo 5000 de sonete, are şi referinţe critice foarte bune, şi o întrebi ce să faci ca să nu mai ceri comentarii pe Agonia. Cu toate că eu cred că strategia ta este să îţi corectezi textele cu ajutorul autorilor de pe Agonia, fără să mai plăteşti corectori. Nu de alta, dar în unele comentarii, când analizezi texte, dai impresia că ştii despre ce este vorba. Însă cred că nu ai răbdare să laşi textele la rece, să munceşti ulterior asupra lor, şi ţi se pare mai uşor să muncească alţii pentru tine. Dacă vei continua aşa, vei ajunge să vorbeşti de unul singur pe aici şi nu te va mai băga nimeni în seamă.

Ar fi corect din partea ta să te implici mai mult pe site, să vii cu comentarii constructive, apoi să laşi să vină de la sine comentariile pe textele tale.

Şi ca să nu fiu offtopic, sonetul începe foarte bine, apoi se pierde şi o dai în acrobaţiile tale specifice.

destul de reușită. Observi, detaliezi, empatizezi. Scris cursiv, fără prețiozități.

poate fi încadrat la poezie prin mesaj, limbaj concentrat și niște imagini artistice ludice cu iz dadaist. Insă la capitolul afectivitate e zero. Pe mine unul nu mă emoționează. Nu citesc ce scrie AI-ul, e o pierdere de vreme. El explică orice, pe baza unor caracteristici, conexiuni, dar nu are percepții umane.

"Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare..
Însă pal mă duc acuma în grădina devastată
Şi pe masa părăsită - albă marmură sculptată -
În veşmintele-mi funebre,
Mă întind ca şi un mort"

completare la erată

apelând la
În tot acest proces

cred ca dv. vă pricepeţi mult mai bine la critică, decât la poezie. Problema este că alocaţi un studiu consistent propriilor texte, chiar şi apelând GPT, şi mai şi trăiţi cu aşteptări, să fţi comentat, să fiţi înţeles etc etc. Parca semanati cu Stefan aici, prin rugamintea de la final. În tot proces, aţi uitat să comentaţi textele altora, sa fiti de ajutor celor care au nevoie de indrumare. De fapt, marea problema a acestui este este ca mai toata lumea vrea sa fie comentata, dar cand e vorba de textele altora, doar 4-5 utilizatori se dedica analizei si comentariilor constructive.