șters

sonetul are rol terapeutic. Ajută la disciplină şi control. Dacă se enerevază şi scrie în vers alb, o dă în înjurături, deşănţări, scoţând la suprafaţă partea întunecată din el. Dacă ar descoperi rolul purificator, catharsisul poeziei, scriind dezinvolt, din preaplinul fiinţei sale, cred că ar putea ajunge un mare poet. Însă, undeva, există o barieră psihologică, o traumă neconvertită, iar în momentul când ajunge la punctul critic, în loc să încerce să exploreze locul unde lumina fecundează abisul, el se îmbracă în scutul sonetului şi aşteaptă să fie executat de soldaţii nemiloşi ai Agoniei::)))

stăm închişi în noi, la limita dintre dicteu şi exerciţiu, analizând propria fiinţă, propriile răni şi seva care se prelinge, formând chihlimbarul poeziei. Omul scotoceşte în toate mările şi oceanele lumii, pe planete îndepărtate, dar tot propria minte este locul cel mai fascinant în care se pot descoperi cele mai mari miracole, iar la o coborâre profundă, perlele creaţiei artistice.

frumuseţea versului alb este că oferă liberate deplină, fără nicio încorsetare, totul venind natural, repejor, ca un râu, sau cătinel, precum seva.

simţul meu ascuţit vede şi beneficiile lucrului cu versul clasic, fiindcă ritmul, ori asta este cel mai important, este cursiv, natural..

repetiţia, ca figură se stil, iaraşi, şi ea, contribuie la ritm şi melodicitate, ceea ce este foarte bine

teama trebuie lăsată la o parte. eventual bei un pahar de vin, să se facilizeze conexiunea sinaptică, şi totul va veni de la sine

evident, nu trebuie ajuns la nivelul de beţie a lui Nichita, dar un pahar de vin e bun pentru sănătate

până la ultima strofă, frumos zis. Clar, cursiv, profund. La ultima strofă, multe preţiozităţi pe metru pătrat. Preţiozităţi explicative.

Cred că am găsit, într-un final, problema dv., în general, în poezie. Dv încercaţi să sofisticaţi simplitatea, pe când Da Vinci spunea că Simplitatea este cel mai sofisticat lucru, sofisticarea extremă. Ori aici e şmecheria, să fii sofisticat la extrem, prin simplitate.

Ar trebui să vă debarasaţi de toată sofisticarea în procesul creaţiei, pentru a reveni, cu naturaleţe, la simplitate. Nu vorbesc de o simplitate retrogradă, evident. Ci de acea simplitate echivalentă cu prezenţa lui Dumnezeu, coborât odată cu inspiraţia şi revelaţia.

„Nimic nu-i mai tragic, într-adevăr, decât să-ţi pui rostul vieţii în afara ei, să trăieşti cu necesitatea gloriei, obscur, mângâindu-te cu vâlva de după moarte. E atât de dureroasă pentru unii această satisfacţie, încât sunt şi ei din aceia care ar simula moartea spre a pregusta judecata viitorului.”

şi să-ţi arăt toate punctele bune şi slabe, însă nu o voi face. Nu meriţi. Nu munceşti suficient de mult şi nu te implici pe site. Trucurile tale psihologice denotă că ai ceva studii în domeniu, am intrat în jocul tău din milă, din generozitate, dar cred că e timpul să ceri mai mult d ela tine şi să oferi mai mult acestui site. Nu mă face să mă repet, te rog.

că ea are trei antologii, cuprinzând vreo 5000 de sonete, are şi referinţe critice foarte bune, şi o întrebi ce să faci ca să nu mai ceri comentarii pe Agonia. Cu toate că eu cred că strategia ta este să îţi corectezi textele cu ajutorul autorilor de pe Agonia, fără să mai plăteşti corectori. Nu de alta, dar în unele comentarii, când analizezi texte, dai impresia că ştii despre ce este vorba. Însă cred că nu ai răbdare să laşi textele la rece, să munceşti ulterior asupra lor, şi ţi se pare mai uşor să muncească alţii pentru tine. Dacă vei continua aşa, vei ajunge să vorbeşti de unul singur pe aici şi nu te va mai băga nimeni în seamă.

Ar fi corect din partea ta să te implici mai mult pe site, să vii cu comentarii constructive, apoi să laşi să vină de la sine comentariile pe textele tale.

Şi ca să nu fiu offtopic, sonetul începe foarte bine, apoi se pierde şi o dai în acrobaţiile tale specifice.

destul de reușită. Observi, detaliezi, empatizezi. Scris cursiv, fără prețiozități.

poate fi încadrat la poezie prin mesaj, limbaj concentrat și niște imagini artistice ludice cu iz dadaist. Insă la capitolul afectivitate e zero. Pe mine unul nu mă emoționează. Nu citesc ce scrie AI-ul, e o pierdere de vreme. El explică orice, pe baza unor caracteristici, conexiuni, dar nu are percepții umane.

"Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare..
Însă pal mă duc acuma în grădina devastată
Şi pe masa părăsită - albă marmură sculptată -
În veşmintele-mi funebre,
Mă întind ca şi un mort"

completare la erată

apelând la
În tot acest proces

cred ca dv. vă pricepeţi mult mai bine la critică, decât la poezie. Problema este că alocaţi un studiu consistent propriilor texte, chiar şi apelând GPT, şi mai şi trăiţi cu aşteptări, să fţi comentat, să fiţi înţeles etc etc. Parca semanati cu Stefan aici, prin rugamintea de la final. În tot proces, aţi uitat să comentaţi textele altora, sa fiti de ajutor celor care au nevoie de indrumare. De fapt, marea problema a acestui este este ca mai toata lumea vrea sa fie comentata, dar cand e vorba de textele altora, doar 4-5 utilizatori se dedica analizei si comentariilor constructive.

fiindcă am trait si eu aceeasi poveste, cu Ana a mea. Cristina, in cazul dv., fiind ingerul unor parinti care au trait o poveste frumoasa...

un poem care se potriveste multora. Simplu la prima vedere, dar profund si emotionant prin simtire.

erată

parcă ar vrea să prezinte, din altă perspectivă, formularea stănesciană: Eu nu sunt altceva decat o pata de sange care vorbeste. Tot un autoportret, alcătuit dintr-un puzzle al amintirilor şi al suferinţei. Evident, vorbitul lui Stănescu, prin poezie, nu se referă doar la ceea ce simte poetul în interiorul lui, ci şi la ceea ce vede, fiindcă el se adresează cititorilor, aşa cum şi Ilie o face. Privitul la Ilie, un fel de plasă în care prinde peşti, peştii fiine cuvinte, sensuri, dar poate şi cititori, cine ştie. Vidul trece, cuvintele, sensurile şi cititorii rămân. Iată, deci, mesajul acestui poem, cu iz optimist, dincolo de toată suferinţa şi pierderea.

şi am uitat să vorbesc despre viciu. Nietzsche parcă spunea că tot ce societatea consideră că este un viciu, poate fi, de fapt, reinterpretat ca o expresie a voinței puterii individului. De aceea, faptul că oferiţi tuturor acea ţigară, mereu ultima, denotă nu numai puterea individului la momentul prezent, trăirea clipei..., dar şi un act de generozitate în procesul cunoaşterii, de împărtăşire a cunoştinţelor acumulate.

numai de bine!

folosirea cuvintelor din aceeaşi familie şi repetiţiile trag în jos poemul, chiar dacă se vrea o accentuare a stării:

privit, privindu-mi
mor, mor, murind

aş prefera o aerisire şi nişte cuvinte mai rafinate, ce ţin de sondări şi propesniuni

totuşi, ideea centrală, privindu-mi prezenţa / propria-mi hieroglifă / abisul prezentului/, este excelentă, amintindu-mi, cumva, de Nietzsche, care spunea că atunci când privim în abis, abisul ne privește înapoi, fiind vorba de o relaţionare cu propria conştiinţă şi, în cazul poemului dv., rezultatul care apare în urma acestui proces, hieroglifa, cu toate ramificaţiile ei în substraturile fiinţei. De altfel, prin acest poem, se vede şi preocuparea dv. în domeniul cercetării filosofice. Un fel de autobiografie, în care-l văd pe autor având pe birou cărţile sale de studiu, scrumiera şi ţigara fumegând, dar şi un caiet pe care evadează poetic..., aşa cum o făcea, de altfel, şi Nietzsche, chiar dacă nici el, nu era un mare maestru al genului liric, iubind, totuşi poezia...

cerd că v-am făcut o scanare mai bună ca un RMN, contraziceţi-mă dacă nu-i aşa!

Din cupa spartă beau, nebun, pe mine

se cere "mă beau", dar ar distruge toată prozodia. Gramatica trebuie să fie brici.

un compromis ar fi: Din cupa "spartă-l" beau, nebun, pe mine

Ilie a observat foarte bine contradicţia de la început. Soarele nu are atâta forţă, iar prin magmă nu se poate face forarea, chiar dacă este a frunzelor, Şi totuşi, se poate păstra imaginea sondei şi a procesului de forare, dacă se umblă uşor la detalii. De exemplu, forarea să nu se facă în pământ, ci printre nori, şi să nu fie puternică:

sonda firavă a soarelui
încearcă să treacă de nori
să atingă magma frunzelor

mai departe, ai o expresie pleonastică: murmur nedesluşit. Murmurul, prin definiţie, înseamnă, deja, un zgomot confuz de voci.

Şi mai departe, spui: aparatele de fotografiat scot blițuri. / sunt pozele pe care mai târziu / le vom pune pe rețelele de socializare... Aici nu poţi pune semnul egalităţii între bliţuri şi fotografii, fiindcă nu e acelaşi lucru. Poţi spune că bliţurile aparatelor de fotografiat anunţă sau prevestesc pozele de pe reţelele sociale.

Şi mai departe, o altă explicaţie pleonastică: copiii noștri vor scrie în braille pentru că /
vor înceta să mai vadă. Este suficientă prima parte, până la Braille. Cititorul inteligent poate deduce de ce copiii folosesc alfabetul Braille.

şi ar mai fi, dar nu vreau să pară obsesivă analiza mea, cu toate că procesul critic presupune o atenţie maximă la detalii.

Ai tendinţa de a scrie ca şi cum sunt scrise subtitrările din filmele apocaliptice, îţi place această epatare adjectivală care, de multe ori, sună foarte bine, dpdv cinematografic, însă logicul nu este întotdeauna respectat, frizând absurdul, iar repetiţiile, în care vrei să explici din nou, ceea ce spui mai înainte, sunt pleonastice şi depreciază, chiar interzic, sondarea semantică sau polisemantică.

este să îl fac pe autor să se autodepăşească. Atunci când am citit alte poezii scrise de el, care m-au impresionat, nu am ezitat să-l complimentez. Din păcate autorii vor laude mereu, chiar şi pe textele mai slabe, iar critica argumentată, în deavoarea textelor lor, o văd ca pe un afront. După aceea, nici nu mai răspund, ba chiar te urasc. Atentia la detalii este primordiala in analiza unui text. Detaliile fac diferenta, chiar si in cazul textelor care pleaca de la o fundatie sentimentala sanatoasa, cum e si cazul de fata.