ovidiu

am cunoscut un pictor care îngâna lumea-n pânze crezând că lumea se va enerva și va lucra puțin mai mult la ea. uneori, desena ca primitivii sori și mamifere pe spatele de caldarâm al trecătoarelor sperând la o oarecare posteritate. și pictorul stătea în lumina de chihlimbar vegheat de colțurile sufrageriei cu tușe de mucegai divin și de-un brad împodobit dezinteresat, pricăjit ca o mână la cerșit încălzită de câteva becuri aproape arse. un pictor care în decembrie iubea singurătatea berea câinii de talie mare și tot ce altceva îl mai putea răni. avea un cuvânt bun pentru fiecare în loc de plasturi pentru bătături știind că doar asta mai conta. de-ar fi știut că a fost și el iubit de altcineva și-ar fi strâns mai tare-n brațe cățeaua maidaneză și numai ea i-ar fi simțit frica.