La moartea unui coate-goale

...un covor de frunze înghețate într-un parc oarecare, o lișiță năucă pe un lac, un om al străzii dormind pe o bancă la minus zece grade, soarele mereu același, nori desenând de-o veșnicie aceleași modele imprevizibile și of, nu se observă nimic pe această planetă ingrată din disparițiile lui Platon, Homer și Esop, din plecările definitive ale lui Alighieri, Shakespeare, Cervantes și Dumas, nu s-a schimbat nimic la planeta asta rece după ce au murit Michelangelo și Goya, nu a încetinit timpul la moartea Mariei Callas și nici s-a mai strecurat ceva între noapte și zi când ni s-a dus Elvis, n-a mai apărut vreun anotimp de durere că ne-a plecat Marilyn și nici numărătoarea anilor nu a înregistrat vreo modificare, ca omagiu, din momentul în care Eminescu și apoi Nichita au devenit legende, iar tu ai pretenția și așteptarea să se țină o miime de secundă de reculegere undeva când mori tu, să se tragă vreun clopot în plus când îți dai ultima suflare, să te plângă cineva dincolo de pereții casei tale și să ți se amintească numele cu fanfare și surle? Crezi că vântul va sufla altfel fără tine și că semafoarele vor avea culori în plus în memoria ta? Ai impresia că vreun minut va avea cincizeci și nouă de secunde pentru că nu mai ești tu pe Pământ? Dacă da, trebuie să mori cât de curând ca să te convingi că te înșeli și să eliberezi omenirea de încă un buric al Pământului; dacă știi, totuși, că însemni pentru planetă la fel de mult cât înseamnă un țânțar, atunci să știi că ești nemuritor pentru zeii visului și pentru cei ai poeziei și e timpul să te simți bine.