șters

îmi place mult poemul, dar nu-mi place felul în care abordezi firul narativ. Ordinea strofelor pare greşită din cauza timpurilor verbale. Am făcut mici ajustări, te rog să analizei şi să-mi spui ce părere ai:

am avut o viață întreagă să numărăm.
să facem descompuneri
proiecții abstracte, acum, ne place pur și simplu,
cum dragostea se înfășoară și ne umple sângele
ca saliva unui câine turbat: otrava aceasta,
o abstinență totală de la alcool,
dorință sau control,
precum frica din vis că n-o să reușim
să apăsăm la timp pedala de frână.

colțurile gurii ne stau drepte,
chiar când vopseaua curge în dâre,
plămânii noștri pocnesc ca mugurii
sub norii negri, pe coridoarele lungi,
cu tenișii noștri albaștri.
alergăm, fiindcă știm. stocăm energia
precum sângele înghite
din pungile de perfuzii, săruri de platină
care îl vor face din nou curat si roșu.

vor începe să se scurgă orele asemenea elefanților
mergând prin savană, vom fi în teniși albaștri
pe coridoarele acestea lungi, alergând,
florile roz ale caișilor ne vor încolăci gleznele, nervii,
norii vor fi negri și pe ziduri emoticoanele
își vor arăta dinții strălucitori.

dar tu nu vei rămâne cu noi, sacha.
tu ești doar o jucărie pe care o strângem puternic în mâini,
când suntem bolnavi sau speriați.
ne oprește anxietatea. iar violența,
cu endorfinele ei,
cu senzația ei de forță brută,
ne face bine, ne duce către alte tărâmuri,
spre vaduri de lumină.

atmosfera este frumoasă, dar când vine vorba despre grația cruzimii, reacții exagerate, vietăți aplatizate, naturalul se subjugă artificialului, limbajul poetic conține prea multe prețiozități care trădează nevoia autoarei de a epata, de dragul epatării.

Ce a fost de zis, am zis deja!

astfel încât distanțele să fie la o aruncătură de zâmbet. Poezia e darul primit de sus, pentru a fi transmis celorlalți. Autorii, de multe ori, cu toanele lor, cu nebuniile lor frumoase, cu pseudonimele lor, sunt simple unelte ale divinității. Asta dacă nu cad în extrema opusă...

faţă de celelalte texte, intrate la atelier. Un poem care, mai ales prin prima parte, mi-a adus o stare de bine!

Aş încheia poemul la Viaţa.

Lumina din care a răsărit Viaţa. Ce părere ai?

cum le-a plăcut şi celorlalţi colegi, ghinduţa se transformă în lumină...

apropii

mă omoară telefonul ăsta

Ar trebui să spui

din tot ce ai fost
a mai rămas doar o pereche de tălpi....

Șî în felul acesta te aproipii de ceea ce ai vrut să zici

prin acel: ai fost doar

Fiindcă ai fost de treabă, îți voi da o replică poetică, inspirată de secera dumitale. Se numește Moartea albă. O postez acușica.

Asocierea dintre a fi călcat în picioare și un pelerinaj. Contradictorie. Sau el era specialist în masaj cu tălpile? Și cred că întregul poem e tras de păr, cu toate că, dacă ideile de bază ar fi regândite, ar putea să iasă ceva interesant.

în fața unui text atât de reușit. Așa că mă întorc cu luminița.

Ciocanul lui Thor, preferabil::)) Ca să-mi niveleze Golgota....

am eu răspunsul pe care îl cauţi

Cabală

Mă răsuceam prin lumea siderală,

Pe patul ancestral de muribund,

Ca într-o vrajă neagră, colosală,

Bizară, pradă unui vis profund.

Priveam de sus oglinda virtuală –

Proiecție a unui gând fecund

Care-ntre două lumi cu fața pală

Mă ridica trăgându-mă la fund.

O liniște adânc – transcendentală,

Odihnitoare-n plinul ei rotund,

Mă-nvăluia, luându-mă în poală,

Cerându-mi cu tăcere să-i răspund.

Și în tăcerea lumii abisală

Cădeam prin mine-n mine să m-ascund.

Adrian Erbiceanu

dar cu ciocanul, nimic??? :)))

şi chiar i-am şi transmis lui Ilie, titlul e neconcordant. Şi văd că nu a observat nimeni. Acoperământ, cu sensul de acoperiş, are sens protectiv. Ori sensul din strofa finală, voal cârpit s-acopere adâncul, are rol de camuflaj, unul de care autorul vrea să se debaraseze. Motiv pentru care propun schimbarea titlului. Ce ai de zis, Ilie?

şi am argumentat deja. Felicitări!

primele două strofe şi ultima sunt demenţiale. Atât prin claritate, cât şi prin metafore şi sentiment. La celelalte am simţit uşoare intromisiuni stilistice, parcă luate din jocurile de cuvinte ale lui Nichita, dar şi din zicerea de prin locurile domniei tale. Un poem bun, per ansamblu. La strofa cu crematoriul nu am rezonat deloc, eu fiind creştin din fire, dar o pot respecta ca alegere, părând un soi de testament.

Sănătate şi bucurii!

la Tatăl Ceresc şi tatăl fiziologic, ca la cei doi taţi ai unui singur fiu, este bine, dragă Doru! Se mai poate şi altfel, dar oamenii ca noi nu trebuie să-şi facă griji în această privinţă!

îmbrăţişând, aduce fofografiei trăsături umane, părinteşti. Atunci când mama nu mai e, fotografia devine mama adoptivă a timpului!