Claudiu Tosa

Citind mai sus cum acest text l-a dus pe Ionuț Caragea direct în boschet, mi-am spus să dau și eu o șansă poemului citindu-l mai îndeaproape.

Și bine am făcut, pentru că în spatele aparentelor banalități domestice - ceai, vreme, capace de borcane - am găsit un soi de tandrețe lucidă, o resemnare bine temperată care nu abandonează, ci alege câmpul de luptă al detaliului. Textul crează o propunere discretă de armistițiu, nu doar între personaje, ci între om și lume. Și e reconfortant să descoperi că uneori, în mijlocul furtunii, o frază despre scaune incomode poate fi mai eficientă decât o metaforă încruntată despre apocalipsă.

Desigur, rămâne dilema dacă Ionuț Caragea a mai ieșit din boschet sau tot acolo e.

e mai important cine îl udă și mai puțin cine-l plantează.

Ba eu îl încurajez să facă prostii - și apoi să scrie. Prostiile inspiră, pot confirma. Asta desigur, cu o rezervă: există și o realitate cel puțin la fel de plauzibilă, anume că, uneori, prostia însăși este să scrii.
Încă nu m-am hotărât dacă cele două afirmații se exclud reciproc sau sunt, mai curând, simultan adevărate. Spun asta gândindu-mă că, la fel ca Neo și Agentul Smith, care păreau în opoziție, dar trăiau într-o interdependență clară și necesară, la fel și scrisul și prostia pot fi mai apropiate decât par. As dezvolta ideea, dar mi-e teamă că vine colegul nostru Doru Mihail să mă urecheze, așa că mă opresc.

Are o tensiune constantă între respingere și compasiune textul ăsta. Vocea lirică e rece, dar controlată, aproape clinică. E un text despre izolare, despre lepădare de sine și de lume, construit în imagini clare și dure. Finalul pare expresia unei liniști amenințătoare.

Textul acesta mi-a adus aminte de un altul foarte cunoscut: baaate vântul frunzele, învârte moriștile, rândunica așa zboară, iar eu trag zmeul de sfoară

de ce nu Odă Statuii Libertății?

Domnule Gorun,

Mi-ați ridicat o minge la fileu pe care îmi este greu să n-o lovesc, pentru că - fără să intenționați poate - m-ați transportat într-un gen de dialog pe care nu l-am mai avut de vreo 5 ani (și, trebuie să spun, niciodată până acum în acest spațiu virtual). Așadar, cu bucuria revelației de a vă fi descoperit vă răspund.

„Intervalul” pe care îl propuneți se situează, după cum îl înțeleg, cu o rigoare aproape geometrică la intersecția dintre semiotică și epistemologie, fiind nici mai mult nici mai puțin decât un spațiu liturgic fenomenologic - unde limbajul nu mai este doar vehiculul unui sens, ci devine locul unei prezențe. Practic, acolo unde fizicul și divinul se ating, locuiește și Poeticul. Ceea ce mă duce cu gândul și la mistica iudaică, unde prin Tzimtzum, Dumnezeu însuși se retrage pentru a face loc lumii - creând astfel un spațiu de tensiune fertilă, traversat de Sefirot, sfere prin care lumina divină coboară și se diseminează în existență. Întâlnim ceva asemănător și la Platon, care îl plasează pe Eros în metaxy - între zei și muritori, acesta nefiind practic nici una, nici alta, ci un duh mijlocitor, un mediu de comunicare, dar nu în sensul unui „canal”, ci al unei prezențe care face posibilă întâlnirea. Poeticul este așadar nu doar limbaj sau expresie, ci un act de retragere și de revelare simultană. Exact ca în Tzimtzum: tăcerea poetului nu e gol, ci plinul care a ales să se retragă pentru ca altceva să apară. Iar acest „altceva” e posibil doar într-un asemenea Interval - un spațiu viu, liminal, instabil și sacru.

(Ajungem astfel la dualitatea știință-cunoaștere: prima - clară, rațională, dar limitată la ceea ce poate demonstra – pretinde adesea, în mod reducționist, că este însăși uterul celei de-a doua. Însă cunoașterea nu e întotdeauna măsurabilă. Nu tot ce este cunoaștere poate fi știință, iar știința, în sensul ei propriu, nu poate fi cea care trasează granițele cunoașterii, tocmai pentru că scopul ei metodologic declarat este acela de a o explora și explica. Nu putem pretinde deci că realul există doar în limitele unui fenomen care îl explică, atâta vreme cât fenomenul însuși este incomplet și perfectibil. Ironic sau nu, fără fundamentul cunoașterii – care este observația – știința nici măcar nu ar putea exista)

În virtutea acestei paranteze mă întorc la intervalul dumneavoastră. După părerea mea, sensul său profund constă în ideea că este un spațiu în care cunoașterea nu e încă știință, dar nici mistică pură, ci o stare liminară a minții - între rațional și intuitiv, între demonstrabil și revelat. Este exact zona despre care vorbește Mihai Drăgănescu atunci când descrie Ortofizicul: un nivel al realității care nu este nici material pur, nici spiritual dogmatic, ci un câmp al informației creatoare, capabilă să genereze formă, sens, intenție. Tot aici locuiește și Poeticul în sens heideggerian. Nu ca formă literară, ci ca mod de a locui în limbajul care dezvăluie, în sensul că el nu dovedește, dar face să apară, nu explică, dar face vizibil. Așadar, în Interval, știința, arta și mistica nu se anulează reciproc, ci se întâlnesc ca forme complementare de a atinge cunoașterea - nu prin reducere, ci prin deschidere.

Discuția aceasta mă duce inevitabil cu gândul la polemicile legate de existența divinității. De-a dreptul adorabile, mai ales când cineva încearcă să susțină „ateismul științific” ca și cum știința ar avea vreodată competența de a pronunța un verdict asupra unui domeniu care o transcende prin definiție.

mi se pare grozavă. O să mă uit și pe celelalte poeme - scrisul tău are un soi de dezinvoltură și sinceritate pe care nu le-am mai întâlnit de mult.

Noroc că te-ai logat, altfel poate-mi scăpa acest text care, deși pare simplu și nepretențios la prima vedere, transmite o intensitate emoțională rară și o forță evocatoare profundă. Durerea și melancolia vin pe ruta unor imagini simple dar profunde, uneori viscerale. Mi-am zis inițial că sunt eu probabil, sămbătă seara, un pic prea melancolic și emoțional, cu toate astea, am recitit și recitit iar textul tău mă lovește de fiecare dată în plin. Iar genul ăsta de lirism nu ajunge în mod obișnuit la mine, recunosc. Aici însă... nu e lucru curat :)

În cazul ăsta oferiți o schemă solidă, dar ușor reductivă. Clasificarea îmi pare validă, dar insuficientă, pentru că nu orice poetic se reduce la metaforă și nu orice formă de poezie se exprimă printr-un registru metaforic evident. De exemplu minimalismul poetic, poezia de tensiune formală, poezia pur sonoră/ritmică/vizuală. În cazurile astea poeticul nu e doar un plurisemantism semantic prin metaforă, ci o experiență de limbaj care poate să funcționeze prin golire, pauză, ritm, tăcere, tensiune, sugestie abstractă sau chiar anti-metaforă. Poeticul poate fi revelator chiar fără metaforă, atâta timp cât creează o ieșire din linearitate, din reprezentare simplă, o deschidere spre Ființă (chiar în sens heideggerian), adică spre ceva ce nu poate fi cuprins total conceptual sau demonstrativ. Așadar mă întreb ce sens are o grilă taxonomică aplicată unei forme de expresie care trăiește aproape definitoriu prin tensiune, ambiguitate, abatere, nu în ultimul rând evadare? Am putea spune că această nevoie de clasificare e un reflex al gândirii raționale care caută să captureze într-un fel de rețea conceptuală exact ceea ce, prin definiție, scapă de fapt. Sau poate că această nevoie de clasificare e până la urmă, în sine, o manifestare a acelui „pericol al gândirii” despre care vorbea chiar Heidegger? Anume, nevoia de a reduce la concept ceea ce se manifestă doar în mod trăit, sugerat și nefixabil. Dar odată „clasificat”, poeticul nu riscă să se piardă? Mă gândesc că, poate, în locul unei taxonomii, ar fi mai potrivit să vorbim despre intensități, gesturi, dislocări - semne ale unei prezențe poetice care nu are nevoie de confirmare metodologică pentru a fi reală. Altfel spus, dacă poeticul e o vibrație a limbajului, atunci orice încercare de a-l prinde în „cușca clasificării” nu face decât să ne arate forma cuștii dar nu și zborul. Pe de altă parte, nu putem să nu luăm în considerare și faptul că poeticul nu este doar o proprietate intrinsecă a textului, ci și o chestiune de rezonanță în relația autor-cititor. Ceea ce pentru un cititor are putere de vibrație, pentru altul poate trece neobservat. Putem încerca să fixăm poeticul într-o definiție estetică, dar doar dintr-o perspectivă exploratorie, nu absolută.

P.S: Înstelez pentru text + dialog.

În primul rând, mulțumesc pentru răspuns. Cred că ai pus punctul pe i când ai evocat „curiozitatea luciferică”, noțiune pe cât de seducătoare intelectual, pe atât de neliniștitoare. Într-adevăr, nu toate producțiile umane sunt moralmente echivalente sau inofensive prin simplul fapt că sunt rodul intenției sau al explorării intelectuale. Ceea ce face diferența, după părerea mea, e vectorul etic pe care îl imprimăm acțiunii. Un vector care, de prea multe ori, este tratat ca un apendice al progresului, nu ca fundament. Dar cred că e vorba de mai mult decât simpla lipsă a unui principiu de prudență în câmpul științei sau culturii și explic și de ce. Climatul civilizațional în care trăim a făcut ca reperele fundamentale ale înțelegerii umane să fie înlocuite cu criterii pur funcționale, iar omul, perceput până nu demult ca o ființă călăuzită de sens și valori, e tot mai des înțeles ca un agent autoreferențial, preocupat mai degrabă de propria optimizare și eficiență. Motiv pentru care aș spune că nu doar „creăm viruși” sau „modele culturale” cu potențial distructiv, ci o facem într-o logică în care dacă se poate, atunci se și face - ceea ce duce, inevitabil, la o răsturnare a raportului dintre ceea ce este posibil și ceea ce este permis. Pe linia asta tehnica o ia înaintea discernământului iar cultura devine imediat laboratorul unui fel de antropocentrism dezbrăcat complet de memorie și modestie și tocmai de aceea, după părerea mea, problema nu e doar „ce produce omul”, ci care e imaginea omului care produce. Pentru că, așa cum ai sugerat, există momente în care libertatea de creație trebuie însoțită de o formă de auto-limitare înțeleaptă, nu o cenzură în sensul clasic, așa cum o evocă reflexul colectiv, ci mai curând un act de luciditate morală. O dată ce am stabilit lucrurile astea aș face câteva observații din postura cititorului curios și... să spunem neutru sau nesigur:

1. Exemplul Danemarcei este redat cu cifre spectaculoase, dar fără surse clare.
2. Conexiunile între feminismul radical, New Age, spiritualismul transcendentaliștilor și freudo-marxismul Școlii de la Frankfurt sunt interesante, dar cred că trebuie documentate și nuanțate mai bine.

Fac observațiile astea două pe baza principiului „e convingător pentru cei care deja cred, dar ușor dificil pentru cei care încă se întreabă”.

Nu e cazul să îți ceri scuze pentru un act deliberat care se aliniază perfect cu personalitatea ta. Sau ai uitat că acum două veri, împreună cu tovarășul tău de arme de pe atunci, Dragoș Vișan, după ce v-a luat vreo două luni să vă lămuriți că nu sunt editor (fără ca eu să fi susținut vreodată asta), v-ați înțeles în privat să intrați pe texte de-ale mele mai vechi, încercând să le utilizați pe post de hârtie igienică - prin intermediul secțiunii de comentarii? Textul de față, cel de aici adică, e doar unul din acele texte. Deasupra ta, în acest subsol, e chiar comentariul lui Vișan ;) Vai, ce ai mai întârziat Ionuț, de abia acum ai ajuns aici?

Uite încă două exemple (nu mă obosesc să caut mai mult):

https://www.poezie.ro/index.php/poetry/1754370/diminea%C8%9Ba
https://www.poezie.ro/index.php/poetry/79168/Diferit

Prin urmare, nu înțeleg pentru ce îți ceri scuze. Nu e ca și cum ai făcut ceva din greșeală.

Și când te gândești că Vișan, prin clona lui Irinel Georgescu, mi-a scris aici că am postat o capodoperă...
https://www.poezie.ro/index.php/poetry/1797179/ultimul_mesaj_al_stelei_canopus_catre_steaua_absint_&_back

Nici nu știi ce să mai crezi...

Unele texte se scriu de sus în jos, altele de jos în sus, dar numai cele scrise de-a latul ajung la gradul optim al depersonalizării care le permite să-și însușească alți proprietari. Prin urmare, meritul e tot al textului meu ca a știut să-ți aparțină, să trezească în tine chemarea. Eu doar l-am emis, dar el te-a ales.

Vă mulțumesc pentru răspuns. E corect, din eseu reiese că poeticul, așa cum îl înțelege Heidegger, nu e doar un mod de exprimare, ci o cale de acces spre Ființă, adică o formă de dezvăluire a ceea ce altfel rămâne ascuns în regimul gândirii raționale sau religios-dogmatice. Mi se pare importantă și perspectiva asupra intervalului Fizic-Divinitate. Acel Ortofizic sau spațiu fenomenologic unde poeticul, miticul și științificul par să se ciocnească, se încurcă și, poate, se fecundează reciproc. Mă interesează momentan însă altceva. Dacă Poeticul este o cale (de cunoaștere / acțiune), nu doar un mod, atunci... ce anume face ca un act să fie poetic? Care e criteriul (dacă există) al unei „gândiri poetice”? Este suficientă forma poetică? Sau trebuie să atingă o anumită deschidere ontologică, o ieșire din ascundere, cum spuneți dumneavoastră / Heidegger? Încerc să îmi dau seama dacă Poeticul este o facultate umană latentă (precum mistica) sau o alegere de perspectivă asupra lumii, ori altceva.

ca e onoare să fie comparat cu tine. Nu știu dacă ai citit, s-a exprimat astfel la adresa ta în subsolul textului sau “Refugiu”. Știu ca ai nevoie de păreri sincere așa ca m-am gândit să îți spun, în caz ca îi ratezi comentariul.

E ceva aproape ludic în felul în care puii de pasăre apar în mijlocul apei, o naivitate controlată care prinde foarte bine. Metafora lor, ascunși în cercurile apei, e de o tandrețe subtilă, fără să devină dulceagă, iar imaginea finală cu soarele prins de mustăți e absolut minunată – are ceva dintr-o copilărie mitologică, o fantezie atât de profundă și simplă și totuși atât de accesibilă. E cu adevărat un text plin de prospețime și imagini vii — iubirea ca mișcare rotundă, mică, dar vie, într-un spațiu fragil și intens. Pari în textul ăsta o adevărată Momo a lui Michael Ende. Recunosc că nu rezonez cu ultimele trei versuri, le-aș elimina, nu le simt (pentru gustul meu) necesare.

Stilul tău de la o vreme mi-l evocă mult prea mult pe Ștefan Petrea. Cred că e o etapă. Dincolo de asta l-a mine a ajuns într-o manieră extrem de ermetică. Cu toate astea gusturile sunt subiective. De altfel recunosc că a fost o vreme când rezonam cu astfel de texte.

Aș putea spune că recunosc stilul tău: direct, aspru uneori, dar cu o sinceritate care nu caută niciodată efectul, ci adevărul trăit. În general textele tale, ca și cel de față, au o intensitate aparte, vin ca o confesiune lăsată să curgă fără cenzură, cu acea amestecare de vulnerabilitate, revoltă și luciditate care îți e atât de caracteristică. Îmi plac aici mai ales imaginile bruște, neașteptate, cum e funia lui Dumnezeu sau replica aceea care lovește ca o cărămidă. Par simple, dar sunt dureros de eficiente. Ai, cumva, un fel de a vorbi despre fragilitate fără să pari fragilă, iar asta se simte. Și poate tocmai de aceea textele tale lasă mereu impresia unei forțe tăcute, care nu cere confirmare.

Mi-a plăcut poemul ăsta foarte mult. E destulă vreme de când nu s-a mai scris așa pe aici. E melancolic, vizual și reușește să îmbrace despărțirea într-un limbaj poetic fluid și bine ritmat. Imaginile sunt expresive, uneori aproape baroce, dar rămân în registrul emoțional fără să alunece în exces. Vine și cu un strat frumos și echilibrat de abstractizare, sugerând distanța și dorul într-un mod delicat. Finalul e reușit, cald, intim și cu un soi de sfâșiere liniștită. Mi-a lipsit foarte mult genul ăsta de scris.

Ai scris un text interiorizat, sincer și fragil, cu imagini care curg firesc dintr-o stare autentică. Se simte o tensiune discretă între luciditate și vulnerabilitate, exprimată fără ostentație. Poate că unele pasaje se pot închega mai bine, dar tocmai fărâmițare asta contribuie la tonul confesiv și viu.