nu pot respira

E de la ghilimele uneori iar alteori de la apostrof, nu sunt mereu procesate ok. Codul sursa e vechi, neactualizat. Patesc si eu uneori, cand uit sa scriu intai in notepad.

mulțumesc.
Gânduri de bine!

mă rezum însă la a vă mulțumi, ma bucur că ați rezonat aici.

îmi aduc aminte perfect de serile din Club A unde eram amfitrion, cu toate ca înca abia ma legam la sireturile poetice, si totuși nu eram ignorat de nimeni, la ce nume au fost acolo, si nu dau exemple.

am facut un mic experiment, invitînd și un prieten să vedem cum se transpune textul dvs pe poemul meu, precizez ca am avut nevoie de ajutor specializat, nu sunt unicul autor a ceea ce urmeaza. dar asa cum spuneam, poate fi o lecție pentru cei care speră și aspiră și neapărat au nevoie să transpire, pt că asta e concluzia mea.

cum locuiește poeticul

am încercat să fac un experiment, un fel de analiză, despre cum se poate aplica poziția lui heidegger, în textul de mai sus. așadar, avem:

1. Locuirea în absență
Poezia e construită pe o absență vitală – nu doar a persoanei, ci a aerului, a luminii, a posibilității de a trăi. Fiecare imagine este un spațiu locuit de lipsă:
„fără o amintire cu tine, fără o imagine a ta / nu pot respira”
„trăiesc cu vidul din becuri / dar nu suport lumina”
Asta e paradoxul: ești înconjurat de surse de viață (lumina, aerul, chiar amintirea), dar ele nu mai sunt „accesibile” – sunt goale, stricate, interzise. Poeticul locuiește în acest spațiu suspendat între neputință și reverie, între real și fantasmatic.

2. Respirația ca metaforă a existenței
„Nu pot respira” devine mai mult decât o expresie a suferinței – e o reconfigurare a întregii relații cu lumea. Respiratul, în poezie, e condiția de posibilitate a ființei, iar lipsa respirației e lipsa ființei-împreună.
Aici intervine poeticul: îți construiești „plămâni” alternativi, surse adiacente de oxigen simbolic:
„respir printr-o pungă de hîrtie”
„respir prin țigară”
„respir pe plînsul unui melc”
„îmi face respirație gură la gură trosnetul mobilei”
Respirația devine o metaforă a supraviețuirii în absență, a căutării unui substitut afectiv sau senzorial pentru celălalt. Poeticul e în improvizație, în tentativele de a construi sens și aer din nimic.

3. Corp poetic: umbră, branhii, coarde
Un element foarte puternic este corpul mutat în alt registru:
„umbra mea are chipul tău”
„am făcut branhii, mă oxigenez cu uitarea”
„sunt anaerob ca un chitarist care respiră cu mîinile pe coarde”
Aici, poeticul locuiește în corporalitatea modificată – suferința modifică fiziologia. Ajungem în punctul în care dragostea neîmplinită reconfigurează biologia, dar și imaginarul. Se locuiește într-un trup poetizat, metamorfozat.

In loc de "nu a făcut" se va citi "nu am făcut

nu am adresat multumiri, pe de o parte pentru provocarea facuta prin postarea ta, care chiar mi-a placut, pe de alta parte pentru aplecarea asupra textului meu.

am citit și parcă am simțit nevoia viscerală de aer...am rezonat puternic cu începutul și finalul îndeosebi.