Claudiu Tosa

Am vrut sa las un semn de când l-am citit dar nu am avut de pe ce sa ma loghez pentru a scrie. Pentru mine e genul de text pe care dacă l-aș citi în timp ce merg cu trenul sau mașina, aș simți că totul în jur încetinește. Îmi place discursul sincer și natural care nu mizează pe construcții puternice în sine ci, mai degrabă zugrăvește imagini vii, simple, fără a epata. Aerul ușor filosofic, reflexiv, se simte foarte firesc și, cu toate că sfârșitul poate părea unora extrem de simplu sau banal, mie mi se pare grozav pentru faptul că reușește să rămână în aceeași linie lirică cu restul textului.
E frumos să citești un poem scris în stil propriu, care lasă în tine o urmă, fără a semăna cu ceva clasic, dar mai ales fără să dea senzația că se aruncă în matricele plictisitoare douămiiste, alea inventate peste noapte în cârciumile, terasele și cluburile „culturale” autohtone de diferiți indivizi care suferă de cultul personalității și care au abandonat complet teme ca dragostea, armonia și frumosul, doar pentru că în realitate cea mai bună relație pe care au avut-o a fost cu mâna dreaptă.
Am simțit că te-ai scris pe tine și mi-a placut.

Textul pare să fie un rezumat al conținutului care se publică la ora actuală la foc automat de majoritatea entităților neomarxiste care fac legea prin media, cultură și educație. Este tipicul ghiveciului contemporan sub egida căruia corectitudinea politică crează o pseudorevoltă de tip moralist, care invocă la tot pasul fel și fel de simboluri și elemente cheie care puse laolaltă amintesc de perioada aia dupa al doilea război mondial, când tineri la peleul gol, alcoolizați și cu plămânii plini de iarbă trăgeau cu degetele în chitară și explicau lumii că războiul e rău și că tot ce trebuie să facem este să ne iubim.

A devenit un reflex superficial si previzibil chestia asta în care socotim religia vinovată de orice. Îmi amintesc de o cucoană activistă care se dădea de ceasul morții pe la diferite proteste cu o pancardă pe care scria „Familia tradițională distruge vieți” dar care în paralel posta pe Facebook poze de la propria cununia religioasă din biserică.

Referitor la textul de față, nu pot să mă abțin să nu spun că înainte de a cădea pe spate la strofa 3, nu pot să nu îmi aduc aminte de o fetiță din Buzău, care acum câțiva ani le spunea reporterilor că își dorește de Crăciun pireu cu carne. Vorba lui Grigore Vieru, Dumnezeu să-l ierte: Doi mari vrăjmași are românul: mila pentru străini și ura pentru ai lui.

Adițional față de comentariul pe care l-am lăsat în 2020 de pe pseudonimul ”Stoica Dan”:

Întotdeauna mi-am spus ca dacă îmi voi recăpăta vreodată nivelul pe poezie punct ro ăsta va fi primul text pe care îl voi înstela. După aproape un an de la ultima citire are același efect. A fost poemul care după foarte mulți ani m-a făcut să pot privi înspre anumite lucruri despre care uitasem că există. Este însă desigur mai mult de atât.
De foarte mult timp nu am mai citit un text care să curgă lin, firesc și să creeze un spațiu atemporal la intersecția dintre nostalgie și autobiografie, într-o manieră simplă, nepresărată cu construcții pretențioase sau diabetic de sentimentale. E o emoție care se află într-un continuu crescendo în text și care la sfârșit se degajă, pe mine personal făcându-mă să revin de mai multe ori asupra lecturii pentru a lua contact de mai multe ori cu o ”stare de lectură” care de abia după ce am descoperit poemul am înțeles cât de mult mi-a lipsit de-a lungul anilor.

Imi imaginez ideea asta cu pescarusii si defecatul spusa la un chiolhan sau la o paranghelie intre niste mari amatori de lichide tari si puternic concentrate la care s-ar rade oricum din instinct. Poate scrisa pe zidul interior al toaletei publice din Gara de Nord ar avea efect si ar atrage cuiva atentia, care ar face o poza si ar trimite la click, ciao sau libertatea. Trecand acum peste aspectul cel putin indoielnic, daca nu chiar groaznic de ingrijorator, al calitatii acestei postari, imi opresc privirea asupra comentariilor de la offtopic si incerc sa ma hotarasc daca e vorba de autoironie (lucru rar intalnit pe poezie punct ro) sau de un penibil absolut in care autorul s-a prabusit precum ghiuleaua in cetate. Facand o scurta pauza si revenind pentru lectura singurul lucru care imi trece prin minte este ca uneori e nevoie ca din cand in cand sa se mai roage cineva si pentru sufletele noastre. Chiar si atunci cand parem irecuperabili.

Mi-a atras atentia finalul. Textul curge foarte frumos, lin si natural de la inceput pana la sfarsit. Te-am citit acum un an si chiar ma intrebam daca inca mai scrii, Diana.

Felicitari, Emilian!

Nu cred ca e vreo intentie de ingradire a dreptului la libera exprimare ci mai degraba o parere exprimata cu privire la modalitatea de abordare a temei - care e una destul de complexa, depresia fiind in esenta o tulburare de tip clinic a carei paleta de consecinte variaza de la usor la foarte cronic, tulburare abordata din perspectiva a mai multor stiinte si orientari.

Desigur tu ai abordat subiectul dintr-o alta perspectiva si nu e nimic in neregula cu asta. Pare insa ca ai facut-o superficial (si dupa parerea mea).

In final insa tu esti cel care hotaraste daca este sau nu de ajuns, razvan.
Asa cum si cei care te citesc hotarasc acelasi lucru pentru sine iar uneori ti-l spun prin comentarii. Alteori nu - linistea neprezumand neaparat validarea calitativa a unui text.

După un așa text mă simt lăsat cu ochii în soare când îmi dau seama că nu ai mai postat de atâția ani. E o poezie foarte frumoasă care debordează de naturalețe. Lejeritatea descrierilor, metaforele care nu au absolut nimic forțat în ele, dar mai ales finalul mă fac să îmi pară rău că nu m-am numărat printre cei care mai demult te-au descoperit. Cu toate astea, probabil că toate se întâmplă la timpul lor și este mai bine așa. Totuși, sunt tare curios cum scrii acum. Ar fi grozav dacă ai mai posta. Mulțumesc pentru lectură.

In melanjul urban comparația dintre spălatul pe mâini și cruce mi se pare grozavă. Mă bucur să te regăsesc cu file decupate din viața de zi cu zi învelite în staniolul propriului tău stil nostalgic și ușor suprarealist. Cu atât mai mult cu cât textul „bate” într-o bucată de realitate arhicunoscută și chiar reușește să transmistă o anumită stare pe care fiecare din noi a simțit-o în perioada asta. Cu toate astea aș avea o recomandare: aruncă televizorul pe geam.

Demult nu am mai citit ceva de genul ăsta. Aș fi spus inițial că este un aer stănescian, dar nu e. Amprenta proprie se cunoaște foarte bine și se simte. E un text autentic, sincer și îndrăzneț prin forma și esența sa. Cele câteva rime sunt cât se poate de naturale iar a doua jumătate a poemului mărturisesc că ajunge cel mai mult la mine. Din curiozitate am încercat să îl citesc cu voce tare și e foarte recitabil, chiar are o vibrație frumoasă.

Foarte frumos textul, ca o gură de aer proaspăt. Aș fi spus la un moment dat că sigur voi asista la o perpetuare de zăhărele emoționale care însă nu a mai avut loc. Cred că ai reușit să îți aerisești foarte bine versurile păstrând un aer matur și în același timp o viziune clară asupra finalului. Dacă ar fi totuși ceva ce aș modifica ar fi repetiția „sub semnul” din ultimele două strofe. Dat fiind faptul că este un text scurt, unii ar putea considera că repetiția în sine e în realitate expresia comodității autorului de a miza de două ori pe acelați lucru, în loc să vină cu altceva.

Îmi place imaginea din final dar cred că textul în sine este insuficient - raportat la ea. Înțeleg ideea dar cred ca debutul este un pic prea ermetic și previzibil.

Felicitări, Victor! Am văzut apariția pe librarie.net. Mi se pare interesantă configurația și mă face foarte curios. Mai ales că nu este vorba de un volum tradițional care conține numai poezie. Sunt foarte curios cu privire la cum se citește și se simte colajul poezie-proză/nuvele. Și presimt că îmi voi satisface în curând această curiozitate. Numai bine!

Acest „draga mea” și modalitatea de simulare a dialogului în monolog îmi aduc aminte de anumite texte scrise de Marin Sorescu. În unele versuri am simțit că s-ar putea reduce poate anumite cuvinte pentru a face discursul mai fluid. Îmi place în schimb foarte mult sentimentul care rezidă în spatele textului și tabloul care, deși la început pare ușor banal, crește în complexitate. Nu știu dacă ceea ce urmează după steluță ar trebui să fie o continuare sau reprezintă ceva separat, cred însă că textul se poate termina foarte bine la „Nu îți mai vorbesc, da.”. Imaginea furnicilor e foarte frumoasă.

Un text vechi, pe care l-am descoperit doar pentru că am văzut autoarea logându-se. S-ar putea spune că este ușor dulce, cu toate astea mi se pare foarte reușit. Cu atât mai mult cu cât nu repetă și nici nu reia vreo temă specifică, exploatată de alții. „Roua” a tot fost folosită de alții ce e drept, totuși, contextual vorbind, imaginea e foarte frumoasă și reușită. Poate mai postează adriana și alte creații. Din 2016 până în 2021 cu siguranță și-a mai îmbogățit colecția de poezii.

Textul chiar are aerul și esența tipică a mentalității de copil, aș spune. Mai ales în final. A reușit să mă ducă un pic cu gândul la niște seri foarte îndepărtate pierdute în fața blocului. Acolo, pe banca din dreptul scării eram câțiva care cu ușurință ar putea lua locul persoanei întâi din textul tău :)

Sunt două texte care poartă amprenta personală a unui insight de forță și care vin de la granița dintre experiența directă și comprehensiunea realității în care unii din noi, din păcate, nu văd nimic. Citind, m-am trezit reflectând la niște lucruri pe care le-am trăit în ultimii ani dar și asupra unor experiențe dincolo de care, o dată ce ai trecut, nu ai cum să mai rămâi la fel. Imi place focusul tău pe aparentele mici și neînsemnate detalii cotidiene pe care o dată ce le evoci, pui cititorul în fața unei narațiuni în care cronologia alături de reflexiile personale creionează un tablou fin și viu.

As instela toate cele 3 texte postate de tine (daca as putea).
Imi place cum scrii. Textele tale au idee, sunt fluente, mature si aduc de fiecare data ceva nou. Fie ca vorbim de lirism sau de perspectiva. Nu am gasit nicio urma de balast sau de lucruri introduse doar de dragul de a umple pagina.

Vad ca nu a intrat tot comentariul. Incheierea era: Pare mai degraba un text postat la plezneala. Ai texte mult mai reusite si armonioase.

Primele 4 versuri sunt un inceput foarte bune. Poemul insa se pierde dupa aceea. Pe mine cel putin ma pierde.