Afară-i noapte, afară-i frig,
afară ies și vreau să strig.
Afară plouă, afară ninge,
timpul pe geam mi se prelinge.
Afară-i toamnă, aici nu știu
de-i toamnă sau e anotimp pustiu.
Afară
Clopote bat rar în miezul nopții,
ticăie încet, mai rar,
ceasul morții.
Mai devreme s-a mai stins o viață,
un cântec
cu note reci de gheață.
A mai căzut o stea din cer
în infinit,
unde
De ce dispari prin văi albastre
Acum când cerul s-a deschis
Și tu mi te-ai desprins din vis,
De ce rupi aripile noastre?
De ce tu fugi cu pași de fier
Când norii negrii-au dispărut
Și noaptea
E trist să vezi cum cerul
se-nchide înaintea ta,
cum tot ce ai iubit frenetic
se pierde-n nepăsarea lumii,
să-ți vezi idealul
dispărând subit în negura vremii,
învins de patimi deșarte.
E
Mi-aș dori să mor pe-o carte.
Invelit în file tocite de vreme
nici că mi-ar păsa de frigurile morții.
Acolo, în bibliotecă,
între rafturi, între cărți, între vise
moartea mi-ar părea
un
Nu mă întreba de ce plâng
în seara asta.
Poate e vremea de-afară,
poate sunt eu, poate ești tu.
Poate e karma ce m-a blestemat
din prima clipă.
Privește afară și vezi
cum noaptea se
Merg în tăcere
pe bulevardul tăcerii.
Tăceri mă-nconjoară,
mă urmaresc,
mă leagă de copaci albi
ai tăcerii de ceară.
Deasupra
valuri își plimbă tristețea
tăcute,
iar cerul zace
pe-asfalturi
Singur și-n palmele mele
Îmi închin durerea și soarta,
Intru și-n urmă-nchid poarta
Unei lumi meschine și rele.
Alerg și-n genunchi cad din nou
În fața icoanei din zid
Și plâng căci afară-i
În bălți de sânge iar
ziua moare.
Cineva a ucis-o cu premeditare
ca la fiecare rotație
a unui pământ ars de soare.
Printre brațele de vrăjitoare ale copacilor
cuget
și văd cum îmi cad picături
Încep să-ți recit file din inima mea,
să-ți povestesc despre stele,
despre visele mele,
despre rostul himerei,
despre dragostea din timpul holerei.
Și râzi. De ce râzi?
Încep să-ți cânt poeme
N-am nevoie de numere
să-mi arate ce știu,
n-aparțin universului tău pustiu.
Nu vreau cerneala pe hârtie
să-mi facă destin mie,
nici ție
nu vreau să-ți ofer
propriile-ți vorbe sub clar de
...așa e societatea, împărțită în două categorii de oameni: cei care se bucură și cei pentru care singura bucurie e, poate, să ajute la bucuria celor din prima categorie. Noi, cei din a doua
În noaptea morții mele
doar norii vor picura
lacrimi de undeva de sus.
Stelele-mi vor șopti
cântece solemne și triste,
luna va spune povestea
creării Infinitului
și soarele va străluci-n
Și iarăși plouă.
Plouă în mine, în noi,
Plouă peste oamenii goi,
Plouă cu picuri de rouă.
Nori negrii se-abat
Și văile curg iar șiroaie
Și vântul copacii-i îndoaie..
Plouă cu nori peste
Nu! Îmi neg fericirea,
nu mi-e asta menirea,
nici sorții
nu-mi îngăduie s-ajung în fața morții.
Trecutul s-așterne ca o mare,
ca o uitare
peste cerul albastru din zare.
Sunt în urma lumii cu-n
Un cântec îmi inundă sufletul.
Îți simt umbletul
apăsat de unde tari.
Privesc în ochii-ți mari
și văd paradisul.
Ce frumos e visul! Te doresc,
te caut, te iubesc...
Aceeași exaltare
Tot ce vreau e dreptul la un mormânt.
Niciun cuvânt!
Nu mai cred... și mă doare
că totul zace-n eternă nemișcare.
În pământ
vreau s-aud veșnicul cânt
al celor ce-au fost și nu mai sunt.
Mă
Așteaptă-mă, iubito, fără încetare,
mă voi ivi ușor
dintr-un apus de soare,
din crima unei nopți dogoritoare.
Voi veni pe-un nor de gânduri,
printre triste rânduri,
printre cuvinte ivite
Cu capul plecat între file,
C-o mână pe tâmpla-ți fierbinte
Torci cu lacrimi textile
Firul poveștii fără cuvinte.
Venind din lumea-ți de vise,
Din lumea de basme și gând,
Din cerul de taine
E-atât de goală casa noastră...
Nici pe fereastră
nu mai joacă nici o rază;
totul e o interfază
prelungită.
Încă-o noapte nedormită...
E gol și parcul. Acoperit
de mângâieri celeste
își
Lăsați-mă să-mi caut un loc
unde să-mi pot dormi veșnicul vis,
să alerg printre valuri de timp,
să-mi joc ultimul dans nocturn
în pustiul anotimp.
Lăsați-mă să fug de plictisul obscen
ce mă
Se lasă noaptea ca un veșmânt funebru...
Roiuri de puncte albe
licăresc rebele pe un fost cer,
pe un fost albastru fals,
pe un fost ocean de aer efemer.
Apropie-te și sărută-mi fruntea de
Se-ntind râuri prelungi pe alei,
pe clădirile străzii mele și
pe bordurile ei.
Balauri colțuroși își scot
limbile cu flăcări de întuneric...
balauri însetați, alungați
de biciul vre-unui sfânt
CC