Cezar C. Viziniuck

dealurile noastre sunt pline de cruci acestea ozonifică natura așa cum gândirea ridică energia spre ochi dându-ne lumina toate marile filosofii au dus dorul înălțimii creînd misionari

De mic, el Andrei, fusese îndrăgit mai mult de către mama sa decât fratele lui mai mare și vitreg, Marcel. Dragostea maternă găsise în chipul acela îngeresc amintirile copilăriei prin care ea, Maria,

Cei mai fideli martori îmi rămân ochii. Aproape că mă dor de atâta evidență! Ei strâng în iris culoarea și geometria realității, precum o albină, polenul florilor, transformându-l în miere. Magia și

în noapte mă adunam în mine ca să mă încurajez spunemi povești ca pe vremea bunicilor cu zmei alungați de vântul bun din pietrele voinicilor cu Ilene-Cosânzene făcute snop de grâu în calea

noaptea de Crăciun se lasă înghețată - copilul plânge

am adormit și în trezirea viselor mele am simțit zări arse de nisipul strâns în copitele clipei ochii mei au mirosit pe rând culorile din strigătul ascuns mâinile mele au văzut tării ce scapă

însetat de sânge blestemat de toți să nu cunoască lumina izgonit din paradis renegat de infern fiu al întunericului vampirul își duce blestemul în singurătatea cimitirelor cavoul fiindu-i

La Mulți Ani! De ziua ta iubirea mea ți-o-nchin pe o petală de trandafir și viața mea întreagă într-un vas de porțelan. Te iubesc și mereu te voi iubi, copil rebel! Cuvintele toate de

când eram adolescent nu-mi amintesc să fi avut vreodată crize sufletești de revelație sau descoperiri intuitive ale morții lui Dumnezeu în el însuși... pentru mintea mea Dumnezeu nu a murit

cine știe cine va învinge! dar de ce trebuie să învingem neapărat? nu cumva procedând astfel ne pricinuim și mai mult rău pierzând energie devitalizându-ne? omul în luptă cu el

Cândva ne-am iubit, îți amintești? Ziceai că moarte trebuie sfidată. În acele clipe fericite eram nori, vânt, ploaie, otravă. Miroseam frumos a împlinire. Sunt cuvintele tale. Totul decurgea

în fața mea drumurile - precum nărăvașele herghelii de cai ce te îndeamnă să le încaleci... peste tot drumuri - pentru a nu ne rătăci de noi înșine... totdeauna drumuri - ca să nu disperăm la

în mine timpul roade ca o carie calc într-un spațiu imponderabil accept visarea zămislită brusc mă ard tălpile de zbuciumul lăuntric al pământului într-o asemenea

un cer de cenușă acoperă pământul - covor pufos înșelător un soare portocală încearcă să lumineze cu raze amorțite de frig ce străbat cu greu obscurul eu stau privesc tac e

Motto: \"Preferăm să fim distinși prin laudă, decât umiliți prin mustrare\" Coleridge Orice om înțelept este înclinat să nu-și pună încrederea și nădejdea în sine și pe acest temei este

cerul e senin - răsare adormit un soare înghețat *** soarele în zori își trimite lumina - umbre pe omăt

Iubirea mea a fost pură, precum cerul curat În fiecare zi în care te-am iubit, Şi pentru tine, iubito, şi viața mi-aş fi dat, Dar acum, să-i pun capăt, sunt

Etuziasmat fiind de parlament, Am vrut și eu să fiu mare senator Ori deputat, să-mi cumpăr și eu motor Și să zbor prin București ca un dement. Am vrut să îmi cumpăr bolțari și ciment, Să-mi

heruvim plângând - o lacrimă fierbinte arde pământul

Afară lumea se schimbase. - Acolo era înainte un castan mare, spuse, încet, Dorina, mai încolo era o bancă, dincolo era căsuța câinelui... era veche... și gardul..., dincolo era casa familiei

sunt un vultur ce-și caută prada di înălțimea cerului îmi întind aripile și zbor pe deasupra câmpiilor unde neajutoratele animale tremură la fâlfâitul aripilor mele îmi urmăresc prada de pe