amintiri prin care exist

când eram adolescent nu-mi amintesc să fi avut vreodată crize sufletești de revelație sau descoperiri intuitive ale morții lui Dumnezeu în el însuși... pentru mintea mea Dumnezeu nu a murit niciodată pentru că niciodată nu a existat mi-a lipsit ca Logos ca emanație ce să pun sub semnul îndoielii? asupra a ce să te întrebi dacă nu ai realitate de raportat la cuget și simțire?... în suflet nu mi-a fost vie decât dorința - la început larvară apoi din ce în ce mai aprigă - de a stăpâni pe deplin adevărul și binele pentru a merita să mori - stoica demnitate de a-ți primi moartea - târziu mi-am dat seama de naivitatea unor asemenea pretenții frământări zadarnice iluzie paradox revoltă autocinism credulitate zvâgnire iluzie viciosul cerc al expereienței pripite înfrățirea mea cu natura a reușit să tempereze acea flacără mistuitoare a sufletului coloșii minerali și peisajul de o sălbatecă frumusețe m-au tonificat oferindu-mi ca alternativă satisfacția asprimii a singurătății sentimentul plimbării printr-o grădină nepăzită periplu după care am râvnit cu plânset sec mult timp după aceea aveam nevoie de sprijin de un punct referențial de forță de primitivitatea spațială căutându-le orb în mijlocul acelor măreții a compătimit poeții entuziaști care subiectiv și metaforic pretind supunerea puternicei naturi și domesticirea ei definitivă am păstrat poezia pentru nostalgia mea ce se ridica la cer cu icoane de rugăciuni pentru crucile speranței am rămas cu poezia cu metafizica și cu fiorul...