catalina marincas

în mine se zbat două femei una e fierbinte și albă ca o bucată de stea topită alta e rece ca nopțile polare în fiecare zi se încalecă se înfruntă pentru dragostea ta temperatura corpului meu

am luat ziarul de duminică am decupat 7 inimi câte una pentru fiecare zi a săptămânii ți le-am pus în brațe "hai fugi la muncă și dăruiește trecătorilor câte un zâmbet" "scoate la suprafață

ce iubești mai mult atunci când plouă? poate jazzul, momentele în care-ți aprinzi o țigară, umerii ei, senzația că lumea se naște din nou. e o toamnă rebelă-n cartier copacii s-au colorat în

lebăda mută fâlfâit de aripi în liniștea nopții.

draga mea, mi te imaginez de fiecare dată purtând o altă rochie cu tălpile goale croindu-ți poteci prin lanul de rapiță păsările te iubesc toate vântul îți lipește răsăritul de tâmple e

mi-am scos inima și am pus-o la soare din miezul ei au țâșnit iubirile vechi s-au împrăștiat pe pervaz ca niște furnici furioase în coșul pieptului am îndesat sâmburi de cireșe în fiecare vară

dragul meu, e toamnă și pielea mea devine străvezie poți să-mi distingi din ce în ce mai clar oasele, mișcările de rotație ale inimii e o galaxie în miniatură trupul meu în fiecare zi se nasc

fă-mi, te rog, o cafea deschide fereastra ai observat că mai nou diminețile au gust de caise? cartierul e tot ca un parc pe pistele de biciclete se plimbă urși în intersecții stau elefanți

îmi adulmeci pielea ca un lup flămând afară norii explodează ca niște baloane cu confetti plouă haotic peste lume aceeași lumină ne învăluie umerii mansarda ta cu miros de mosc flori de câmp în

cu brațele pline de flori de câmp te surprind dimineața la o cafea și o carte de murakami e liniștea aceea perfectă de la începutul lumii mă cuibăresc lângă tine și aștept să-mi citești e

pahare de vin lumină crepusculară atâta liniște în noi că ne auzim inimile îți ating umerii cămașa de bumbac leonard cohen în surdină afară copacii flirtează cu luna astrul îmbujorat ne face

copaci înalți stare de vară fete cu rochii albe trag după ele soarele ca pe un zmeu razele se încurcă în degetele lor subțiri de pianiste norii se rostogolesc pe acoperișurile blocurilor se

de brațul stâng mi se lipesc lebede sânul tresare de atâta eleganță spatele devine transparent ca o perdea de mătase roșie tălpile goale ademenesc trecătorii soarele-și găsește refugiu în

studio Radio Cluj plimbări prin Grigorescu fete cu păr lung aceeasi ie, același dor de Brâncuși e luminos de bine așa descult pe pământ; caii sălbatici aleargă prin noi ca la începuturile

îmi îmbraci duminicile în liliac îmi deschizi poteci departe de mușuroaiele urbane mai aproape de cer mai violet și mai viu ca oricând uite, mi se cuibăresc pisici sub palme și doruri sub

crapă orașul de atâta ger ca un balon umflat cu heliu oamenii-și-ascund zâmbetele sub fulare și nu mai vorbesc decât prin semne sunt labirinturi înghețate ce duc la piață din loc în loc

mi-i poftă de-o bere cu tine de baruri aglomerate și concerte de jazz de nopți în hoteluri și escapade olandeze mi-i dor să-mi ascunzi răsăritul în buzunar ca pe-un bănuț fermecat „hai

perdele de bumbac maschează siluete atletice zvâcniri de culoare ca la un început de apocalipsă sunt ritmuri fierbinți și ceață-ndesată-ntre ziduri mă arde același dor de India mai bine fă-mi o

aș vrea să uit de toate femeile tale de la o vreme apusurile se prind mereu în plasa de țânțari îmi spun că s-au îndrăgostit de geamul meu că le e dor să zgârie pe sticlă inimi din când în când

și mă trezesc iar spunându-mi că am să te iubesc atunci când bronzul o să mi se încolăcească tot în jurul brațelor ca un șarpe de casă unduitor și rece mă aud vorbindu-ți de ploi și flori de

îți tremură dimineața în colțul gurii ca un porumbel prietenos nu mai ninge mi-e poftă să mă cuibăresc între genunchii tăi să-ți culeg somnul dintre bucle să-l atârn de turțuri cu mișcări

Știi de ce mi-e dor? Să iau creioanele cerate și să-mi colorez hainele. Mâneca stângă o vreau galbenă, cea dreaptă roșie, vreau o bluză cu gât, largă să-mi adăpostească frunzele și copacii din

e într-o dimineață în care se aruncă pete violete în geam și oamenii se transformă în flori în cel mai nebunesc și utopic mod posibil ei bine oamenii ăștia flori nu știu să vorbească serios. și