de la o vreme trăiesc mai mult printre vise
dresând cai sălbatici sfidând gravitația
dar eu nu sunt ceilalți
suberbia lor îmi ține de urât
și mă face să –mi iubesc nevasta
dacă pământul e decor
când m-am convins c-ai fost singura ființă de pe lume
în spiritul vidului care se umple și al plinului care se golește
am redefinit dragostea zen
m-am mutat in orașul dinafara orașului
dacă
am o altă părere decât victor hugo
după comunism lumea
nici nu s-a născut
alții ne-au dat vârstele
melancolia arestează copilăria
înainte marș spre cel mai înalt catarg
fiind foarte bolnav
era dimineață și te-ai așezat lângă mine
mâinile îmi erau pline de iarbă
poate de iarba fiarelor
am vrut să-ți descui umbra
cu umbra mea învelindu-te
fusesem de balzac și scrisesem regina
viața mea nu mai era viața mea
devenise viața celorlalți
pe care nu-i cunoșteam
alții -mi trăiau viața
nu eu
devenisem
spectatorul de sâmbătă după-amiaza
și ascultam stupefiat
cum alții
dacă mă-mbrac în alb mi s-a spus că iubesc porumbelul lui picasso
dacă mă-mbrac în negru sigur am omorât pe cineva
dacă sunt în cenușiu abia am ieșit din pușcărie sau voi intra ca dostoievski
dacă
vei ști că durerea lichefiază trecutul
și mă-ntreb ce voi face –n vara care nu va mai începe
desigur betoanele se vor încinge se vor deschide
aidoma căpușelor care ne-au înghițit
de nici
venise și iarna cu geroasele cețuri
și zilele lungi cât dorul
cu dragostea ta albă
te pregăteai să patinezi
peste lumea mea înnegrită
de timp
și de păsări de pradă
te zăream în gări
ajunsesem
să mă gândesc la zăpezile copilăriei
înnotând printre răstimpuri de cravate roz
amânatele războaie ale sinelui meu profund
cu sinea profundă a cărților cu pagini
din care
copacii își smulseseră crengile
ca pe niște mâini absurde & inutile
și-au scos rădăcinile
lăsându-le să atârne
ca pe trofee totemice
la care se închină primăria
când în sus&când în jos
și ploua și ningea
și înghețase pământul
în februarie cu moină și bacovia
te vedeam alergând prin parcuri
printre statuile poeților vasluiului de odinioară
ion iancu lefter accidendat de
sunt lacrima neplânsă a cerului de iarnă
știu cât m-ai așteptat să-ți vin să-ți aduc ninsorile
ca supremă dovadă a unei existențe neefemere
clădită pe temeliile eroice ale celor care au
poezia mea
cu râs și plâns
ești tu
străbătând ca fulgerul
linia roșie a orizontului
să mă găsești să nu pierzi
părându-ți rău de singurătate
că nu ai putut ajunge la timp
trebuind să
definiția genului epistolar nu există în logică
nici a pistolarului nu există
nici logica pistolarului nu există
& iată
sublimele fapte de arme ale marilor dregători
uneori
mai frumos decât un zeu
în care anticii nu mai vor să creadă
bărbatul cu trei mâini cântă
la pianul lui beethoven
iar zorii înroșind pământul
au pregătit ultimul ultimul ospăț al
Intrarea în viață a fost pe nisip
Nașterea ta s-a petrecut pe nisipuri mișcătoare
După ce te-ai născut mama ta nu te mai recunoștea ca fiind fiul ei
Spitalul de nebuni părea genial și o mie de
de două ori
în municipiul vaslui
constatasem următoarele
o colegă a soției mele
într-o după-amiază
de toamnă azurie
profesoară de filozofie
devenise secretară
era blondă cu ochii
fiecare zi era o călătorie
sau visasem
de fiecare dată altfel
nestarea
de a te aștepta
de a te chema
sau pastorala compusă de beethoven
și ascultată
de un filosof romantic printre
dacă vrei cumva să rostești răspicat adevărul
de îndată vorbele putrezesc
omul care le-a rostit se află
pe țărmurele unei mări neudate
dacă dorești cumva să te apropii
de marea aceea
singurul din această lume care a avut dreptate
singurul care m-a făcut să rezist pradă tuturor
singurul despre care nu am putut vorbi
mai uluitor decât despre napoleon
copleșit de dureri
mi-au ucis amintirile
ruptă în mii de bucăți
inima defilează și acum pe străzi tricolore
când vorbeam despre mine eram altcineva
și trupul altcuiva ducea cutia cu iluzii la groapă
vedeam
CD