Carmen Sorescu

sângele-mi urcă și coboară ca un navetist plictisit de trenul murdar în care toți își aruncă viețile șubrede, fisurate de vânt nici acum nu-l cunosc pasager clandestin care bâlbâie o arie

photocopyright@carmenmcm

iubit de închiriat să aibă șase aripi între vertebre când nu sunt acasă să le curețe singur vecinii să nu se plângă că scara blocului e îmbâcsită la capătul patului o oglindă imensă prin care se văd

locuiesc în tine de când m-am născut azi am să plec nu voi lua cu mine nici vase de aur nici crâmpeie din inima ta am să plec așa cum se pleacă dintr-o piramidă cu inscripțiile pe

Retină peticesc oglinda dintre noapte și zi răsărit incert, retină sau fereastră? nimeni nu vorbește la ieșirea din labirint cioburile m-au tăiat până la inimă șiroaie de povești se

dacă te voi așeza pe pieptul meu dacă te voi așeza chiar aici pe pieptul meu și ți-aș strânge toate cuvintele în pumni și te-ai trezi din adânc ca dintr-o dimineață nu ai mai pleca doar

În ultimul timp oamenii m-au tot întrebat, unde e? Și m-am prefăcut că nu înțeleg și le spuneam La mine nu a nins, la mine e soare, un soare prăpădit Pe colțul din dreapta al foii, zâmbeau și

Mi-a fost o vreme frică de întuneric, de mare, de icoana lui Isus În fața căreia dacă nu mă închinam riscam să pierd ceva Notele bune la școală, învierea, apa caldă, trenul, chiar moartea Care se

Poezia cicatrizează, întreține viața, provoacă prin mijloace stilistice, chimice, alungă sila Pune în acțiune simțurile, întărește, produce un câmp magnetic în jurul ei, stimulează Vindecă

Te vedeam deasupra mea cum vrei să-ți lipești corpul de-al meu și parcă eram În moarte clinică când se spune că sufletul își vede trupul de undeva de sus Multă vreme am crezut într-un făt frumos

am falsificat toate hărțile am schimbat cursul râurilor ca pe șinele de cale ferată treceau de-a dreptul prin mine am umbrit cu tăcerea tot restul drumului doar te vei rătăci confluența cu

nu este doar un personaj cu mâinile tăiate, este iubitul meu în el au loc alunecări de teren, polii se schimbă peste mine cad pietre, trăiri convexe, am nevoie de un tub cu oxigen inima mea este un

După fiecare întâlnire cu tine cearșaful rămâne imprimat pe pielea ta Toată ziua îți dau ocol ca unei foi de hârtie gata să m-arunc în gol Nicăieri niciun om, când pășesc în tine vertebrele îmi

E momentul acela firesc când mă lovesc de oameni Sau de camere goale sau pur și simplu De vagoane zgomotoase pline de gunoaie Compartimente prin care intru și ies La fel ca-n mintea mea Uneori

Nimănui nu-i place să fie singur, mai ales acum Nici mie nu-mi place să fiu propria piedică Deși nu am încotro din mine se nasc zi de zi Tot felul de hățuri, frânghii care mă țin pe loc Caut

În drumul spre tine frigul străbate corpul ca o sită care separă iubirea de puroi Tristețea rămâne în urmă ca un voal de mireasă Mâinile se întorc la spate luate de vânt, părul se

Sângele e încă în mine cuminte cu pumnii strânși ca într-o colivie Uneori te simte cum treci pe stradă și fuge la geam ca un Câine care-și așteaptă stăpânul, când treci prin gânduri Prin aer sau

Ascet Sunt un ascet fără noimă, ce mă scald prin Ecuația vieții tale fără răspuns la chipul meu Ce-i dus departe, risipit, ca niște foi volante Mă doare trecerea prin zeul epifan

Contaminare De la naștere am fost contaminată cu poeme Așa că nu da vina pe înțepătura de albină Știu, că uneori aripa crestată adânc, Până la cuvinte, până dincolo de tine Mi-a încărunțit

pe măsură ce împart trupul cu tine citești scriptura de pe epiderma mea așa cum odată creștinii citeau textele sacre pe piele de animal nenăscut și nu se mai săturau și stăteau cocoșați, în

iubitule lasă-ți butonii, lasă-ți trabucul ziua de ieri, ninsoarea din piept, pune-ți ochii în pumnul răcoros colorează-ți pielea cu inima mea stoarce bine cuvintele din ea îmbată-te cu