Carmen Sorescu

inima ta se deplasează sinuos spre un punct cardinal neinventat nici măcar o buruiană nu-și poate înfige rădăcinile aici nimic nu e permanent o dună cu lama tăioasă pe care nu mai poți

De la o vreme scriu legată la ochi, mintea mea se dopează cu fluturi Nu respectă reguli de conviețuire socială, mă refugiez prin galerii subterane Așa cum se refugiau primii creștini, aici e loc de

bunul meu prieten se oprește din drum și mă întreabă: tu, până unde mergi? nu am știut să-i răspund aveam geamantanul mai greu ca oricând de obicei când plec nu mă iau decât pe

Fiecare om are nevoie de un loc ascuns unde să se retragă Singur, fără copii, fără carnea pe el, fără țigări Un loc împrejmuit de un zid înalt și alb Mulți ar cădea dacă s-ar încumeta să

Dacă aș putea să fac locul în care ne-am cunoscut, dacă aș putea ridica pereții clădirii Singură și fără niciun ajutor, poate dura o zi sau un an, nu contează, aș ridica din nou Din temelii, numai

Trec prin sângele tău Trec prin sângele tău ca și cum aș trece prin noapte Mai că nu văd nimic... decât niște vreascuri rătăcite în nesomn, Niște poezii aruncate la umbra unei Luni, ce trecea și ea

azi scriu despre lucrurile simple care-mi limpezesc fiecare clipire pentru că apa nu e suficient de rece să-mi despice trezirea: fotografia mamei alb-negru din sertar cu umerii goi care-i trăda

primul pas am un truc pe care-l țin în mânecă, de câte ori treci ți-l arunc sub tălpi să te mai prind o dată în brațe ești un adăpost, când vine seara instinctul de a nu deveni lut cade ca tencuiala

Bucureștiul noaptea este o mangustă, scoate capul la pândă și privește tot ce i se întâmplă în stomacul aurifer, femei elegante plutesc deasupra Ateneului cu pălăriile apretate, se rotesc, se rotesc

și dacă te-aș întâlni vreodată pe câmpul sterp mergând cu macii înfipți adânc în loc de inimă fără să clipești, aproape viu, aproape mort și dacă te-aș întâlni vreodată pe marea sterilă vâslind

de la o vreme pereții se fisurează la început nu mi-a fost frică intra doar puțin frig uneori simțeam noaptea cum venea în patul meu, mă învelea cu un fel de beznă singuratică se strecura pe sâni și

ți-ai tras aripile peste ochi și te-ai culcat liniștit plantația de portocali se usca în timp ce tu vindeai clandestin la colțul străzii bilete pentru intrarea în Rai mai erau cu tine

ai trecut prin mine cu o mie de chipuri unele albe, altele hidoase unul a rămas înțepenit în ziua de ieri fulguia bătăile inimii încolo și-ncoace dar nu a fost de ajuns acum am o rană

Dizolv drumul plin de nisip și-l arunc într-o clepsidră Mi-e rușine că ți-am dat împrumut plecările, sosirile Acum, uite ce ai făcut, ai naufragiat printre degetele mele Care nu te pot ține, nu te

la final ai trișat cărțile de joc combinate după reguli hazardate au dat chix/ de câte ori îmi închizi telefonul/ îngerul tău se dizolvă capată alte culori/ brusc își ascunde aripile devine

poezia iese din pietre, din scorburi, din piele, din luntrea unde pescarul doarme nevinovat, din mușcătura de șarpe 1001 de scări urc zilnic în orașul ei neînțeles simt aerul rarefiat cum picură pe

ai observat că de la un timp între noi se construiește o stradă? praf există din ce în ce mai puțin cuvintele sunt pavate cu grijă iarba își face loc printre mâinile noastre când deschid

de la o vreme pielea mea este un țarc de vite mă rotesc în ea bezmetică până când vii să-mi deschizi ușa scormonesc după trenul acela de noapte cu somnul uzat în care ne-am cunoscut însemnat cu

învață-mă să mă furișez prin iarbă șerpuirea mea să n-o înțeleagă nici șoimii ghearele înfipte în spate să nu lase piedici nu îmi pasă, deșertul înnoptează în mine merg desculță prin el la ore

De ce taci? Eu sunt femeia albastră ce mă nasc Mereu din aceeași licoare, așa că, inventează Otrava necesară pentru inima ce zace zdrobită Pe trotuar, parcă-ar fi cheia sol răpusă pe