Camelia Constantin

Îți scriu acum, cerneala-n toc îmi plânge, nepuse întrebări mai zac în rime și neștiut, răspunsul mă-nfioară, tăcerile nu mai au loc în mine. Îmi este dor, mi-e frig, îmi este

Ce-ai vrut să faci cu mine, când m-ai așezat în ochiul stâng și pleoapă umedă de vânt m-a-nchis în tine, despicând... retina-nfiptă în mirări, în globul zbaterilor surde, incendiind pe la

De vină e toamna, divină, cocorii ne vin azi la cină. Ce abur ne ține, ce-apasă, această minune, angoasă? E seară și câtă lumină se lasă în oase deplină? Devin însumi eu lunecoasă, de vină

Îndoit de ploaia verii, mâinii mele adorate te supui din necuprinsu-ți, degetelor ne-ntrebate. Îmi prinzi buzele-ntr-o șoaptă și-n parfumul de gutui, sunt ce nu am fost vreodată, sunt a ta

Și am mai prins cu degetele verii Vreo două gânduri ce îmi dau târcoale Și îmi îmbată dorul cu albe rotocoale, Tivite pe la margini de negurile serii. Sculptate sunt în mine atingerile

Sub perna ta, a devenit prințesă o-așezi acolo, ca pe-o jucărie o ai demult, chiar din copilărie când parcă o știai, dar fără-adresă. O iei în vis, sub norul de hârtie și-o-mbraci în voaluri

În noaptea asta să mă iei în vis și să mă duci pe-ntinsul unei ape, să-mi dai conturul unui anotimp străin de lume, ție doar aproape. Să îți răsar de vrei dinspre apus, la răsărit să îți

Subtil, esențe feminine te înfioară, ca și când, în zborul lor, atât de line, nu le-a rămas decât un gând... ...să te-nfășoare-n opaline brocarturi fine, ca un voal, extravagante balerine în

Mi-am rătăcit cuvintele prin valuri, nisipurile albe le refuză, cerneala mi se-mprăștie difuză, de când te știu, tandrețea n-are maluri. Lumină regăsită prin vitrine, întârziată-n

Se sparge-n valuri marea și sângele-mi îngheață Fiorul îmi mai trece doar pe la porți de gânduri Mă caut eu pe mine în tainice unghere Și mă găsesc mirată,rămasă printre rânduri Îmi

Nu e nicio veste c-ar sosi uitarea, zilele îmbracă restul unui vis, simțuri viscerale, ochii de ibis amăgesc întinderi și apoi chemarea cerului din mine, cercului închis în

Aprilie. E frig. Și clipa doare. Parcă se-oprise Și te asculta, Era-n văzduhul ei Atâta floare, Castanul ruga-n cer Își înălța! Îmi sorbi tăcerea. Știu, îți este sete. Spre tine

Dintr-un tablou decolorat, inert și-autumnal, o duci cu lumea ei cu tot spre-un roșu cardinal. Nechibzuit o risipești într-un ocean de umbre și din abis o reașezi cenușă-n versuri

aștept zăpezi mi se lovesc de tâmplă cireși în floare aripi de omăt aș vrea și clipa asta s-o îmbăt să văd minunea albă cum se-ntâmplă visez nămeți de șapte vieți încoace de-atunci de

Se deșiră clipe, se destramă anii, Sunt tot mai bogată, am un nor în plus, Este primăvară, înfloresc platanii, Minus este numai, tot ce nu s-a spus. Mă încurcă ziua, fără de culoare Mă

Imaginea culorii, care ești tu, a focului, care sunt eu, a surâsului, care suntem noi, a trecut, fără să ajungă la tine. A rămas pustiul cu stele, cu schițe de case, de oameni,

Este târziu Lumina îmi zvâcnește Sub tâmpla nopții Moartă în clepsidră Tăcerea-i doar pe drum Precum o hidră Captează posesiv Și-apoi rănește. În stânga ei și-n dreapta Spaima

Mi-e sufletul o frunză în derivă, Ispititor oceane mi se-ntind, Cu inocența gândului cuprind Îmbrățișarea neagră și masivă. Nervurile