Camelia Constantin

aștept zăpezi mi se lovesc de tâmplă cireși în floare aripi de omăt aș vrea și clipa asta s-o îmbăt să văd minunea albă cum se-ntâmplă visez nămeți de șapte vieți încoace de-atunci de

De vină e toamna, divină, cocorii ne vin azi la cină. Ce abur ne ține, ce-apasă, această minune, angoasă? E seară și câtă lumină se lasă în oase deplină? Devin însumi eu lunecoasă, de vină

Și iată este mai și nu ți-am scris, au înflorit leandrii între noi, ne scutură miresme-n calde ploi, pe fiecare harpă câte-un vis. E cerul roz cu alb de parcă-a nins cu amăgiri

Viole scuturate pe morminte Ca picuri pe o pajiște aridă, Blazată, indecisă și lividă Foșnește bezna-n albele cuvinte. Și ireal, c-un aer de silfidă, Acordul de tăcere ia aminte La

Tristețea mea e poate-un fel de vină și-nsingurarea-n care mă-nfășor, că nu mai știu sau poate îmi e dor, de ce îmi sunt chiar mie azi străină? E arșiță-n troiene, fluturi mor când iernile se

Nu e nicio veste c-ar sosi uitarea, zilele îmbracă restul unui vis, simțuri viscerale, ochii de ibis amăgesc întinderi și apoi chemarea cerului din mine, cercului închis în

Semnări și resemnări pe-o pantă lină îmi sunt aduse-n zbor de buburuze, în amalgamuri vegetal-confuze, spirale-aprinse cu miros de smirnă. În verdele difuz de la peluze carbonizate hohote

Mi-am rătăcit cuvintele prin valuri, nisipurile albe le refuză, cerneala mi se-mprăștie difuză, de când te știu, tandrețea n-are maluri. Lumină regăsită prin vitrine, întârziată-n

Mă simt ocean. Cad stropi. Neîntrerupt. Când unică magia crește-n doze, Sălbaticul parfum ascuns în roze Coboară țărmul aspru și abrupt. Statornic joc. Bizar metamorfoze Mă fac și zbor și pas

Aprilie. E frig. Și clipa doare. Parcă se-oprise Și te asculta, Era-n văzduhul ei Atâta floare, Castanul ruga-n cer Își înălța! Îmi sorbi tăcerea. Știu, îți este sete. Spre tine

Mi-e sufletul o frunză în derivă, Ispititor oceane mi se-ntind, Cu inocența gândului cuprind Îmbrățișarea neagră și masivă. Nervurile

Este târziu Lumina îmi zvâcnește Sub tâmpla nopții Moartă în clepsidră Tăcerea-i doar pe drum Precum o hidră Captează posesiv Și-apoi rănește. În stânga ei și-n dreapta Spaima

Îndoit de ploaia verii, mâinii mele adorate te supui din necuprinsu-ți, degetelor ne-ntrebate. Îmi prinzi buzele-ntr-o șoaptă și-n parfumul de gutui, sunt ce nu am fost vreodată, sunt a ta

Se tânguie o toamnă în orele cărunte și zvonuri către mine ajung că ai mai fi, se întețește vântul și simt adânc pe frunte un rid ce îmi străbate visate veșnicii. În podul palmei mele te văd

Noaptea trecută am simțit un dinte-nfipt în umbra mea, conturul ei se tânguia spumos, incert și răzvrătit. Tăioasă, lama de cuțit, barbar pătrunsă-n interstiții, îmi sfârteca mai vechi

În ore și în spații cu totul inedite, cu gânduri și răzgânduri, cu părul răsfirat, în nopți întunecate, lipsite de ispite, era precum o muză dintr-un album uitat. O filă inocentă, în colțurile

Dintr-un tablou decolorat, inert și-autumnal, o duci cu lumea ei cu tot spre-un roșu cardinal. Nechibzuit o risipești într-un ocean de umbre și din abis o reașezi cenușă-n versuri

Vara asta o găsește într-un sidefiu decor, ne-mblânzit, furtuni o poartă și-o aruncă pe un nor, rochia de bal pierdută-i într-un val și el turbat iar condurii ei de zână în poveste i-a uitat. O

Sub perna ta, a devenit prințesă o-așezi acolo, ca pe-o jucărie o ai demult, chiar din copilărie când parcă o știai, dar fără-adresă. O iei în vis, sub norul de hârtie și-o-mbraci în voaluri

Mă strigă voci iubite, așa precum spuneam, sardonic îmi zâmbesc și-ntunecat himere, ce mă alungă-n albe și-nalte emisfere, sunt ghemul unei umbre...mai sunt sau doar eram? Și ți-am lăsat

În noaptea asta să mă iei în vis și să mă duci pe-ntinsul unei ape, să-mi dai conturul unui anotimp străin de lume, ție doar aproape. Să îți răsar de vrei dinspre apus, la răsărit să îți