Călin Sămărghițan

Laurențiu, Ioana, Narcis și Maria vă mulțumesc în primul rând pentru popas și vă consider invitații mei în atelierul acestei viitoare nuvele. Voi avea nevoie și pe mai departe de părerile voastre și ale tuturor celor care vor avea ceva de spus. Lucrăm împreună, da? E un proiect destul de pretențios pentru mine, și poate inaugurăm un fel de \"școală\" a scriitorului care să primească \"direct în timpul acțiunii\" impresiile cititorilor, pentru a înțelege mai ușor unde șchioapătă.

Astfel, mă simt nevoit să vă spun niște lucruri. Ați amintit cu toții unele dintre personaje, iar Narcis a amintit chiar obiecte, ca oglinda și clopoțeii. Mă bucură asta, căci pentru mine înseamnă că textul reușește să și arate ceea ce am pus în el. În privința personajelor țin să spun un lucru important. Am pornit \"la drum\" cu alte intenții decât prozele mele de până acum. În ce sens? Ziceam odată că eu ca autor sunt doar o unealtă în mâinile personajelor care sunt independente. Ei bine, nu mai e cazul aici, căci voi încerca să fac personajele să reacționeze așa cum vreau eu, ca să le integrez în subiectul care e deja fixat. (Deci, sper ca propriile-mi personaje să nu pună stăpânire pe mine, și să mă manipuleze.) Problema e că vreau să știu din partea voastră dacă personajele în viitoarele lor acțiuni vor fi credibile. Asta urmăresc, credibilitatea și autenticitatea lor. E cel mai important de avut în vedere. Să nu fie false, să nu pară forțate de către autor. Deci spuneți-mi dacă ceva vi se pare artificial, așa cum a făcut imediat Laurențiu Ion, căruia îi mulțumesc încă o dată. Avea dreptate acolo. Totodată, nu vreau să fiți dezamăgiți sau prea extaziați de viitoarele evoluții ale personajelor, lăsați-le să meargă încotro vrea autorul, dar amendați-le imediat dacă nu sunt credibile în ceea ce fac, acordându-le totodată prezumția de imprevizibilitate, dar această prezumție să fie la rândul ei credibilă. Greu, nu? Mai greu, chiar, decât a fi autor. nu vreau nici să vă leg de glie, a se citi \"de text\". Deci, nu am pretenția acum să mă citiți tot timpul și să mai și spuneți câte ceva.

Narcis amintea câteva obiecte. Din nou e benefic pentru mine, căci pe parcurs vor exista anumite lucruri, obiecte, fenomene și cine știe mai ce (nu numai personajele însele), care se vor dovedi necesare imaginii finale. Nu pot spune care, căci dezvăluirile v-ar da indicii, pe care vreau ca cititorul să le observe singur. Nu vor fi greu de înțeles, nu căutați acum acul în carul cu fân, sau subtilități de nuanță, nicidecum, căci vor fi evidente cu o minimă atenție și o oarecare răbdare.

Deocamdată mai pot spune că vor mai fi și alte personaje, și încă vreo câteva episoade bune. Scheletul și ligamentele le am deja, inclusiv deznodământul, deci voi imprima o anumită pantă acțiunilor, așadar acordați-i autorului și un anumit \"capital de încredere\" în anumite privințe. Dar întrucât acum pun carnea și mușchii, construiesc personajele ca să ajungă la \"destinația\" dorită de mine, pentru asta mi-ar prinde bine exprimarea unor impresii cât mai personale. Cu cât mai variate, cu atât mai bine. Vă mulțumesc și vă invit pe cât mai mulți să mă ajutați.

Laurențiu, am corectat puțin. Era confuz acolo. Mulțumesc pentru remarcă.

O poezie plăcută, acomodată unei seri liniștite. Marca Teodor Dume vine din aceeași delicatețe a descrierii unor stări volatile. În drumul cafelei te oprești asupra ”gesturilor împrumutate”, iar roua care ”se va rupe sub tălpi” uimește. ”Încetinirea privirii” respiră poezie, iar grija bunicului dă o greutate bine aleasă pentru un sfârșit de poem. Așteptarea din încheiere e deschisă înspre un ”orice ar fi”, de aici împăcarea care străbate întreaga poezie.

E o poezie tragică, o poezie care la final îți lasă gustul unei posibile ultime soluții: datul cu capu\' de pereți. Asta îi conferă textului un cumplit aer cehovian. Remarcabilă metodă de transmitere a unor stări autentice, întreaga poezie trădează o dezamăgire cumplită care parcă face inutilă orice reacție din afară. Cred că e o stare absolut propice oricărui autor, foarte tentantă și prolifică, greu de găsit, dar mai ales greu de suportat, chinuitoare, dar e o întindere indubitabilă spre o poezie de dincolo de bariere.

De partea aceasta a poeziei unii sunt neexistând, iar alții există nefiind. Cred că problema e cum îți duci propria poezie în spate, și înspre unde o duci. Dar odată ajuns acolo, îți dai seama, că de fapt, poezia te-a dus pe tine.

Lucrurile pe care le așteptăm, ne ucid, sunt de acord cu E.V.L., dar lucrurile la care ne așteptăm cel mai puțin, sunt cele care ne dau o viață nouă și, pe deasupra, incredibilă.

Cu pisica lui Scrodinger m-am întâlnit și eu acum vreo câteva luni, când căutam nu știu ce, și chiar m-am gândit cum s-ar traduce experimentul în poezie. Ceea ce ai făcut aici a ieșit chiar un lucru bun. Interesant e că la tine primul care apare în ecuație e atomul cu pricina, iar momentul observației, crucial altfel, mi se pare destul de șters. Dar zic că e un bun exemplu de translare a unei observații științifice, aș spune chiar filosofice, pe tărâm poetic. Fain.

Bun punct de vedere. Subscriu.

În duminicile casnice ale gândului Adriana Lisandru scrie poezia unui susur de cafea și a zgomotelor aburinde. O duminică mărunțindu-și \"pâinile somnului\", de parcă nu știi de e vis ori aievea, pune stăpânire pe lucrurile dimprejur, pe tăcerea din sine atentă doar la strecurări firave printre amănunte, ale unei trezvii sufletești.

O poezie atentă plină de sens și trăire. Se dezvăluie aici un sensibil ochi interior al sinelui deschis lucid înspre sine. E cadrul perfect pentru momentul de așezare a filtrului estetic peste propria viață, în momentul de respiro al unei duminici. Este momentul de cernere a gândurilor și a simțirii, de găsire a unui sălaș sufletesc, momentul de construcție a unei lumi și totodată momentul de contemplare dintr-un loc al liniștii absolute. Este arta de a-ți privi propria viață.

\"Urc/ nestingherită/ spre mine\" ca înspre un \"pod cu lăzi prăfuite\" este urma poetică a unui drum interior de descoperire și redescoperire anamnetică a propriei ființe. Un copil descoperind o casă pustie, plină de amintiri, de lucruri fascinante, stranii, poate chiar străine. Un eu uitat, un eu prăfuit, un eu redescoperit cu înfrigurare și nostalgie. Nu te deranjează nimeni: în jur e doar \"dulcea singurătate\" care te îngână crescând vraja.

Întotdeauna vedem strâmb. E doar un unghi din care mi-a plăcut să privesc și o apă în care am preferat să mă scald, oferind perspective. S-a schimbat între timp finalul, care parcă se spiritualizează și încadrează acum totul într-un spațiu consacrat.

Mă bucur, Anca, de trecerea ta. Starea emoțională a cititorului e normal să influențeze lectura. Hehe, felicitările să știi că le primesc și așa. Bon. Din lacrima lunii îți păstrez o cană și ție, un cântec de lup și o fașă de vis. La atâtea nume pe care le primesc, îmi va fi tot mai greu să aleg dintre ele.

Despre poezie ca organism viu și citadelă, ca entitate având conștiință de sine. Poezia de față e construită ritmic: sistola împinge imagini în arterele orașului, dar nu e menită a-i dărui acestuia viață, ci culege impresii cvasi apocaliptice, pe care, apoi, le aduce diastolic în interiorul poetic reflexiv. Apocalipsa poeziei se traduce în imaginea unei citadele năpădită de \"interjecții\", cu gunoi în lumina zilei, un oraș al unei comunități distopice, prin aceasta alienată și ciuntită, o colecție de \"singurătăți colective\" împărțite pe cartiere și focare.

Diastola, în italice, este un fel de requiem al ultimelor forme de viață și frumusețe, pruncii sunt \"de fum\", iar norii sunt în \"metastaze\". E sufocantă.

A doua sistolă ajunge să se întindă dincolo de marginile acestei citadele de-a-ndoaselea, înspre \"umbre macerate de spaime\", un tărâm al oaselor spânzurate și chiar al sentimentelor tăiate, oprite, înăbușite, absente, neputincioase. Teritoriul lipsit de orice vibrare a poeziei, de orice simțire artistică, este unul al \"războaielor inutile\", a unei morți plimbându-se pe picioarele ei, parcă vie.

A doua diastolă, nostalgică, mult mai aplecată înspre sine, poartă \"lințolii amare\", e contaminată și ea, abia mai discerne între veghe și somn. Ferestrele se mai deschid doar spre \"pribegie\", iar înseși păsările, odată zburânde, acum sunt de ceară.

Dubla bătaie de inimă din fața oglinzii denotă o stare a constatării alienării poeziei, și a imposibilității ei de a alimenta și revigora un organism odată întins după frumusețe. O eră în care cuvintele nu mai sunt pulsații ale inimii, ci metastaze fardate, în care nu mai sunt înțelese armoniile misterice ale sensibilității artistice, ci e preferat sunetul oaselor goale pe sfori. De aici refugiul în iluzie și nostalgia câmpiilor verzi întinse.

Miezul viu stă în fața oglinzii, privind spectacolul din spate.

Anghel Pop, e unul dintre cele mai bune comentarii pe care le-am citit până acum. O foarte fină observare și o precisă denotare a tehnicii poietice în detrimentul simțirii estetice. De excepție capacitatea de analiză nu numai a acestui text, dar a stilului poeziei lui Victor Potra în general. Nu rămâne decât ca autorul să-și însușească observațiile. Le consider esențiale. Cu respect autorului și mare considerație pentru comentator.

Da, de vreo câteva texte încoace Claudia Radu scrie tot mai interesant. Trebuie să recunoști poezia acolo unde este, n-ai ce face. De la \"fără umbră\" în jos e minunată, începutul nu excelează, dar găselnița din final este de excepție.

Așa i-aș fi spus eu: \"foi de timp\".

Te prinde și poezia. Tehnic, merge, metoda o ai, \"fiecare ascunzând/ ora lui/ inexactă\" e sugestiv, strofa a doua foarte bună. Strofa a treia e ușor redundantă, nu-și găsește locul. A patra, poate reformulata va fi mai de efect. \"Timp dezgolit\" trebuie pus în valoare. Caută-ți stilul, dar nu te grăbi, s-ar putea să vină singur. În general, bine. Rămâne acum să le faci mai adânci. Mai scrie.

O citești rapid și treci fără să mai revii. Mi se pare o scriere inutilă. Rămâi doar cu ideea că \"bazinele ochilor tăi\" sună ca naiba.

Noemi, după ce toată iarna asta va trece, la capătul ei așteaptă primăfara. E adevărat cu iarna ta de acolo. Iar dacă norii tăi aud și cocorii tăi se întorc, ferice! Nu eu sunt trist, poate doar poezia e tristă. Nu pot fi trist pe firea lucrurilor. Mofturos, iarăși, nu prea sunt, pretențios da. Mai ales cu egretele. Dar le dau voie ca pentru tine ele să fie și roz.

Marina (și Virginia), frizând limitele acelei sete inaccesibile, ne apropiem de două abordări ale lumii. Aceea a preotului și aceea a poetului. Cred că și preotul și poetul vor să aducă mângâiere, fiecare în manieră proprie, de aici câlinul, dar au și ei limitele lor. Și au procedeele lor care de multe ori acționeză în sens invers mângâierii. Prima strofă e a preotului, a doua e a poetului, finalul e o constatare apăsătoare. Unde se unesc cei doi dacă se unesc, unde devin incompatibili, cred că ține de înțelegerea fiecăruia. Mai sunt apoi, interpretări personale, pe care nu le pot face publice.

Noemi, ai încercat o învelesire a atmosferei în stilul propriu; Marina, ai căutat în adânc; Virginia, ai citit cu ceea ce știi deja despre poezia mea. Pentru mine e o bucurie și mi-ați făcut o onoare că v-ați oprit atât de atent.

Semnătura vrea să influențeze interpretarea textului. Am pus în \"Câlin de Saint-Ex\" și o \"fostă sfântă mângâiere\", prin poezie, har, sau chiar persoană umană, și o \"eternă viitoare fostă mângăiere\" căci toate trec iremediabil. Am pus și \"fostul sfânt\", și poezia de după, și pe Antoine atât de drag mie, care sub formă de basm a forțat limitele spiritului a ceea ce înseamnă civilizație umană. Și iarăși alte interpretări pe care nu le pot spune aici. Sper ca cititorii să fi prins măcar câteva dintre ele. Vă muțumesc încă o dată. Un ceai de seară ori un coniac fin cred că e alegerea cea mai potrivită.

Pecete inconfundabilă Crainic. Dacă și în \'75 avea același subtitlu, era un curaj absolut nebunesc. Cu mare plăcere citind plăcute acorduri.

E o companie plăcută, my ladies, cu toată disputa asupra termenilor. Eu voi spune doar că Exupery este unul dintre marii mei preferați. Numele amintit aici l-am adoptat imediat, la vremea lui, dar mi-a plăcut și deoarece, așa cum a intuit Marina, i-am găsit și alte semnificații care mă caracterizează din plin. Îmi place și mie să cred că e o magie acolo, iar sentința finală o simt apăsând.

Mulțumesc Liviu pentru atenție. Discreția citirii te-a caracterizat întotdeauna. Virginia ajungi departe cu interpretarea, și, ei bine, există un triptic de-al meu care va intra în volum, alături de \"Îmblânzire\": \"Despre om\", \"Despre arbore\", \"Despre Univers\". E vorba chiar de așa ceva.

Cred că da, Ioana, e vorba de efemer și iremediabil. Și încercarea cuvântului de a mai recupera din irecuperabil. Mă bucur că ai trecut, că ți-a plăcut și că ți-a spus ceva. Și cred că Francesca va mai apărea. Aș am sentimentul acum.

Marina Nicolaev îți mulțumesc foarte mult. Într-adevăr, sunt trei episoade independente, iar titlul ar trebui să fie cel care le unește într-o singură trăire. Am schimbat înapoi finalul, dar las aici și varianta care a început să-mi placă și ea:

\"Îmbrăcat cu trupul îmblânzit al zilei
caut răspunsul unei întrebări
pe care am uitat-o demult\".