Poesis

Cine ar putea să potolească această imensă sete îngerească?
Sete născută din sete, nepotolită sete de absolut.
Sete sfințită cu lacrimi de lună.....

\"Apa pe care o beau
e doar lacrima lunii
și nu e sângele
crucii
vreunui sfânt.\"

Minunată sete!

Virginia, mie mi se pare sfârșitul prea pretențios pentru poezia asta.

Câlin de Saint-Ex,

Mie nu mi se pare deloc pretențios.
E vorba aici de acea sete care-l soarbe pe Luceafăr spre demiurg, de acea sete nestăvilită din Daimonul lui Nichita care soarbe mări, râuri, izvoare....
E vorba de acea sete de absolut care te arde până în adâncul sufletului.
Mă gândeam și la acea fântână din deșert, la care ajunge Micul Prinț, însetat de cunoaștere, împreună cu Saint-Ex, la apa aceea bună pentru suflet și care înseamnă sfârșitul călătoriei inițiatice a acestuia pe pământ....
Doar acea apă îi astâmpără setea, doar astfel își dă seama de ceea ce era esnțial pentru el: Sa Rose.
(Am folosit termenul francez care este feminin.)

Textul își păstrează oglinzile sale magice ce conferă fiecărui vers o greutate metaforică cu totul originală prin simplitatea expresiilor și aceasta îi dă valoarea estetică.

Personal, mi se pare forțată o analogie ideatică a poemului cu Micul Prinț al lui Saint-Exupery.
Semnătura \"Călin de Saint-Ex\" transmite cu totul altceva.
Știu, am înțeles din conținutul tuturor poemelor lui și din discreție, închid cartea cuvintelor.

Cu tot respectul datorat unei personalități atât de complexe ca cea a Marinei Nicolaev, aș îndrăzni totuși să-mi susțin părerea.
Doresc să lămuresc aici o mică problemă: nu eu i-am impus \"numele de St-Ex\" lui Călin. A fost propria alegere.
Singurul lucru pe care l-am făcut, a fost acela de a-i atrage atenția asupra numelui de \"Câlin\", care i se potrivește foarte bine: Câlin =cel care aduce mângâiere celorlalți, din francezul câlin, câline = mângâietor,oare.
Coincidența cu Antoine de Saint-Ex., a fost aici pur și simplu întâmplătoare.
De altfel, Antoine de Saint-Ex își mai spunea: Pique-la-Lune.

Eu mă refeream la setea de cunoaștere a absolutului care-i chinuie pe cei doi:
Micul Prinț încarnează printre multiplele-i simboluri, pe acela al setei de cunoaștere.

E o companie plăcută, my ladies, cu toată disputa asupra termenilor. Eu voi spune doar că Exupery este unul dintre marii mei preferați. Numele amintit aici l-am adoptat imediat, la vremea lui, dar mi-a plăcut și deoarece, așa cum a intuit Marina, i-am găsit și alte semnificații care mă caracterizează din plin. Îmi place și mie să cred că e o magie acolo, iar sentința finală o simt apăsând.

hm...iarna sunt foarte fericite caciulitele cu urechi, fularele cu ciucuri, manusile (chiar si desperecheate), saniile cu clopotei, lemnele de foc si vatraiul, motanul langa foc (adevarul este ca el e fericit cam tot timpul) si toate ceaiurile fierbinti cu miere si lamaie din belsug. visul nu moare dimineata, ci se culca, pentru ca si el trebuie sa viseze, nu-i asa? norii sunt surzi pentru ca le-a intrat vata de zahar in urechi, pe care o ciugulesc egretele (de aceea ele sunt roz), iar cocorii se intorc intotdeauna, chiar daca noi dormim in somn si nu-i auzim.
ar mai fi apa...si daca tu te vaiti ca bei lacrimi de luna, atunci inseamna ca esti foarte mofturos si chiar meriti sa fii trist.

A fost o problemă de tastatură, am sesizat sensul francez al cuvântului. Cu riscul de a mă repeta, chiar dacă nu este Călin ci Câlin de Saint-Ex, autorul s-a gândit la cu totul altceva.

De reținut însă este maniera poetică în care el însuși, autorul, știe ceea ce știe și vrea să spună și celorlalți: \"Mi-e sete de setea aceasta.\" pentru că \"Apa pe care o beau/e doar lacrima lunii/și nu e sângele/crucii/vreunui sfânt.\"

Ce fel de sete există într-un simplu muritor dacă nu cea inaccesibilă, care definește esența, începutul și sfârșitul, alfa și omega în toată splendoarea lor filosofică?

Noemi, după ce toată iarna asta va trece, la capătul ei așteaptă primăfara. E adevărat cu iarna ta de acolo. Iar dacă norii tăi aud și cocorii tăi se întorc, ferice! Nu eu sunt trist, poate doar poezia e tristă. Nu pot fi trist pe firea lucrurilor. Mofturos, iarăși, nu prea sunt, pretențios da. Mai ales cu egretele. Dar le dau voie ca pentru tine ele să fie și roz.

Marina (și Virginia), frizând limitele acelei sete inaccesibile, ne apropiem de două abordări ale lumii. Aceea a preotului și aceea a poetului. Cred că și preotul și poetul vor să aducă mângâiere, fiecare în manieră proprie, de aici câlinul, dar au și ei limitele lor. Și au procedeele lor care de multe ori acționeză în sens invers mângâierii. Prima strofă e a preotului, a doua e a poetului, finalul e o constatare apăsătoare. Unde se unesc cei doi dacă se unesc, unde devin incompatibili, cred că ține de înțelegerea fiecăruia. Mai sunt apoi, interpretări personale, pe care nu le pot face publice.

Noemi, ai încercat o învelesire a atmosferei în stilul propriu; Marina, ai căutat în adânc; Virginia, ai citit cu ceea ce știi deja despre poezia mea. Pentru mine e o bucurie și mi-ați făcut o onoare că v-ați oprit atât de atent.

Semnătura vrea să influențeze interpretarea textului. Am pus în \"Câlin de Saint-Ex\" și o \"fostă sfântă mângâiere\", prin poezie, har, sau chiar persoană umană, și o \"eternă viitoare fostă mângăiere\" căci toate trec iremediabil. Am pus și \"fostul sfânt\", și poezia de după, și pe Antoine atât de drag mie, care sub formă de basm a forțat limitele spiritului a ceea ce înseamnă civilizație umană. Și iarăși alte interpretări pe care nu le pot spune aici. Sper ca cititorii să fi prins măcar câteva dintre ele. Vă muțumesc încă o dată. Un ceai de seară ori un coniac fin cred că e alegerea cea mai potrivită.

finally, pot sa postez si eu commentul asta, ca ma stradui de vreo 3 zile.
ontopic, caline, poesisul asta l-am recitit de vreo 3 ori, si, de fiecare data, mi-o placut mai mult decat prima oara.
daca n-as fi vazut subtitlul, cu poeziile mai vechi, iti transmiteam si sincere felicitari, ca ma gandeam c-ai dat de vreo muza buna, daca scrii atat de bine, din ce in ce mai frumos! :)
mi-au placut (de fapt, is prietenii mei de foarte multi ani) lupii care tre\' sa-nvete cantecul iernii dureroase (eu cred ca-l stiu, de fapt, mai ales lupii tineri!) si visul mort pentru ultima oara, de fiecare data.
si, fiindca-s insetata rau si eu, si te stiu/cred generos, ma gandeam sa-mpartim lacrima aia a lunii.
superba poezie, domnule Lup de Saint-Exupery! :)

Mă bucur, Anca, de trecerea ta. Starea emoțională a cititorului e normal să influențeze lectura. Hehe, felicitările să știi că le primesc și așa. Bon. Din lacrima lunii îți păstrez o cană și ție, un cântec de lup și o fașă de vis. La atâtea nume pe care le primesc, îmi va fi tot mai greu să aleg dintre ele.