Călin Sămărghițan

Poeziile Rarei le poți purta ca inel. Ca cercei, ori ca funde colorate în păr. Dacă ești bărbat, doar ca o curea de ceas, ca să nu rănești circumstanțiala de mod. Poezia ei se strecoară printre conveniențe ca apa de munte printre pietre rotunde.

Poți să fii suspect de primăvară. Poți să fii suspect că trăiești. Hai să spunem că poți să fii suspect că scrii. Dar acel ”l-am cunoscut toamna/ preda etica despre păsări/ și nori” din poezia trecută, e o veritabilă condamnare.

Melancolia sapă abside adânci inimii, iar cuvintele desenează pe pereții înguști, ca într-un templu, prelungi chipuri aproape desprinse de pământ.

Oau, păi și nu se potrivește? Totul e acolo. Eu am scris ascultând Linkin Park ăla. Îmi place cămașa aceea de forță doar pentru... față. Bine, Franklyn. Oricum, caut nume de personaje.

Între timp, orașul: locuitorii lui zombificați vâslesc în luntrea apocalipsei. Aproape, tot mai aproape. Fără loc de refugiu, fără sentimentalisme inventate, doar cu gustul șireturilor cămășii de forță, pe limbă. Atmosferă construită credibil, coerentă până la capăt, o poezie în latex negru și geacă de piele. Așa văd. Orașul invadând prin fereastra de liniște. Sirena salvării în concert, un solo ca de harfă al morții ”în trup”, lăsând parcă a înțelege că mai există ceva și în afara lui.

Gurile de mitralieră pândind, gata să-ți latre în față.

Orașul coridoarelor lungi, jefuindu-te de viață.

Bogdan, nu știu ce suntem și dacă artgotica e o comunitate, ori mai curând un spirit. Dar tu vino și ne lămurești apoi și pe noi ce suntem. S-a făcut?

Fain, Virginia. Binevenit anunț, excelente și delectante haiku-uri, senry și haibun (acum aflu), frumos efortul traducerii lor. Felicitări românilor care au apărut în revistă și care iată-i confirmând departe de țara lor.

Bogdan, faine citirile tale. Poezia nu are, însă, prea mari pretenții, e chiar una așa de citit la o cafea, sau o poezie desert, deci nu te întrista foarte tare. Calul era chiar vesel. Ne mai citim.

Am văzut de dimineață poezia, era recomandată, dar când a corectat acel cuvânt, textul a ieșit din listă și nu a mai revenit. Îmi pare foarte rău că nu am reușit să-l avertizez pe Bogdan la timp. Dar poate va reveni.

Bogdan Dragomir are aceeași poezie care nu numai că îmi place, ci mă impresionează prin forța sugestiei, bogăția imagistică și o anume severitate stilistică. Cu expresiile lui nu te poți juca, ele impun un sistem de valori deja gata stratificat. Și doar de acolo, deja de sus, el se întinde mai departe. La el e foarte clar de unde pleacă și aș îndrăzni să-i caracterizez poezia ca fiind una metafizică prin excelență, abordând fără excepție teme majore. Iar forma poetică pe care o dă este una originală și deja îl caracterizează un stil sever, aproape dogmatic (am remarcat că are o înțelegere corectă a termenului), greu comprehensibil de către un cititor neavizat. Îl preocupă ontologia, manifestările ființei, fenomenologia, ceea ce îi exclude imediat poezia din atenția multor cititori, dar asta nu trebuie decât să îl convingă în a continua cu seriozitate o cale mai îngustă, dar care va duce mult mai departe. Bogdan Dragomir e greu digerabil dar foarte hrănitor. El nu dă socoteală pentru poezia sa în fața unui simplu estetician sau teoretician al literaturii, ci el își dă examenul în fața ființei, în fața absolutului pe care îl frizează ori îl provoacă la a reacționa față de întrebările sale.

Chiar dacă, aici, începutul pare un loc comun, ceea ce urmează păstrează prețiozitatea autentică a versurilor sale. Interogația îl prinde bine, iar \"erezia ca o pictură flamandă\" e nu numai sugestivă, ci de-a dreptul seducătoare, ca orice erezie dealtfel.

\"Sensul delirului\", și ca titlu, dar și acolo în vers, provoacă la o serioasă reflecție poetico-filosofică. Nu mă gândesc decât că are 20 de ani și mă întreb cum va scrie peste alți 10.

Ușa asta metafizică ne arată o altă față a lui Liviu Nanu. Nici Waldo nu mai e, ci un copil care lovește ușa cu piciorul. Sobră imagine a cunoașterii așteptată sine die, până când ziua așteptată nu mai aduce nimic. Probabil de aici acel \"mdeah!\" intuit încă de la început.

Stai, nu m-ai înțeles. Nu spuneam să schimbi cu \"portocaliu\". Nicidecum. E foarte bine \"oranj\". Dar nu-l repeta de trei ori. Sugeram doar ca în loc de \"strada oranj\" să pui \"strada de aceeași culoare\" sau așa ceva. Să spui de trei ori \"oranj\" în 8 versuri, mi se pare prea mult. Dar ca întotdeauna, revin la vorba mea, autorul are întotdeauna prima opțiune.

George, ne-am fi dus caii de iarbă de căpăstru mai la vale. Mulțumesc.

Scuze pentru întârziere... Alina, Florentina, Alina, mulțumesc în numele Sibiului. Mihaela, s-ar putea să înțeleg câte ceva din lucrurile de care spui, dar nu e locul aici să vorbim despre ele. Înțeleg că mai ai drumuri prin Sibiu și te așteptăm oricând. Dă-ne de știre.

M-am amuzat și vă mulțumesc amândurora că mă purtați în gânduri. Uite ce frumos poate poezia, un ceai băutură de?mentă, ori un ecler să ne însenineze. Cum am ajuns cu întârziere la cofetărioară și-am mâncat eclerul singur, o să te rog Adriana, să-mi faci rost de vreo adresă a lui George. Tu știi de ce, dar eu n-am găsit nicăieri cum să dau de el. Spune-i că-l rog să mă caute.

Virginia, ăla ar fi fost calul metafizic. Ãsta al meu a fost calul care mă paște.

”Ea nu vine, ea este” e doctoratul în poezie al lui Teodor Dume. Prima strofă e o provocare poetică a morții. Ceea ce urmează e onto-fizica ei.

Deosebit de sugestivă poezie și fascinant duel din încheietura magică a unui scrimer al cuvântului.

Bună întrebare, Virginia: cine e ucigașul? Și mai adaug una: cine e adevărata victimă?

Ceșcuța nu doar s-a spart, ci s-a făcut țăndări. Mulțumesc pentru însemnare.

Pentruț, a fost o frumoasă întâmplare să mă întâlnesc cu dl Nicolae pe același palier. Și, desigur, mă simt foarte încântat și mângâiat în orgoliu cu acele \"șarje de cavalerist\".

Domnule Emil, ca întotdeauna m-ați surprins și m-ați răsfățat cu atenția dumneavoastră. M-au bucurat interpretările atente ce trimit departe, mai ales în legătura cu trăirea extrasenzorială. Dacă răzbate așa ceva, sunt chiar mulțumit. La varianta cu fiica lui Barlow nu m-am gandit defel, dar pare foarte interesantă, neașteptată și vă confirmă stofa de prozator. Mă bucur de asemenea că l-ați înțeles pe Filip și-l proiectați pe acea imagine a Zeenlandei care l-a fascinat și l-a atras întotdeauna. Și care înseamnă pentru el foarte foarte mult. În privința stelei, stați liniștit, cu ea agățată de gât m-aș fi simțit inconfortabil, prost și stânjenit. Satisfacția mea sunteți dumneavoastră, cititorii, ecourile a ceea ce scriu și bucuria împărtășirii unor pasiuni comune. Finalul mi-a ridicat și mie multe problematici morale (de care chiar s-a râs la un moment dat), dar de care nu vreau să vorbesc aici. Orice alt final, un final fericit mai ales, mi s-ar fi părut facil, siropos și holywoodian, dar nu mi-am dorit așa ceva. Dar Filip a fost în cele din urmă cel care a ales. Vă mulțumesc în chip deosebit.

Povestea mea cu un cal v-a plăcut. Știți că asta înseamnă tot, nu?

Ioana vede, ca întotdeauna. Silviu Viorel mă încurajează, s-ar fi putut ca acel cal să mă bage în depresie. Liviu-Ioan dovedește că are acel simț al umorului care ne definește, sau ar trebui să ne definească măcar, ca ființe umane. Petru Teodor, calul nu e de vânzare, e gratis. Și te bizuie. Liviu, scot pălăria. O să mă auzi și citind-o.

\"Cineva trebuie să moară, pentru ca ceilalți să prețuiască viața cu adevărat\" spunea o mare scriitoare.

Dar, Raluca, e o știre de ziar! Crezi că Filip credea în ziare? Și crezi că Filip ar fi ratat șansa să înfigă acest pumnal, al veștii morții lui, în pieptul insensibil al Francescăi? Eu cred că și-a înscenat totul și a plecat în Zeenlanda lui. Poate că Filip a ucis poetul din el și a fugit ca să trăiască în sfârșit.

Dle Nicolae, ne-am scris deodată. Și mie mi-a plăcut foarte mult la poezia de dincolo. Aceleași voci, aceeași mânecă. La mine cal, la dumneavoastră copaci. Dar întrebarea cred că aceeași, și Nichita vinovatul.