Călin Sămărghițan

Super, cotcodăcitul vulpii. Și mă delectez de fiecare dată când apare unul bun.

Am revenit. Scuze, dar nici eu nu m-am obișnuit cu \"absențele\" mele bruște dimprejur. Am pus diacriticele. Poezia mi se pare cam \"tulbure\", în sensul că nu știe precis ce vrea să spună. Așa, la limită, prima strofă ar merge.

Cam prea dulceag începutul celei de-a doua (primele două versuri). Pentru \"separarea clipei mute\", din care poate ieși ceva frumos, cred că ar trebui tăiat împrejur ca să o pui în valoare. \"Urlând\" e ciudat pus acolo, mai ales că ai avut \"tăcut gândul\".

\"Miracolul de-a fi\" l-aș spune altfel. Finalul e iarăși dulceag și ar trebui rescris.

Copiez aici varianta inițială, ca să știm de unde am plecat.

De atunci ne-am văzut
din ce în ce mai rar...
Uneori tăcerea ta alunecă-n bizar
și nu ne-am mai știut...

De unele amintiri despre noi
a rămas tăcut doar gândul
încercarea nebună
de a separa clipa mută
de pasul tău depărtându-se
mereu urlând...

Nu ne-am cunoscut!
Înger zbătând aripa departe,
undeva doar de el știut...

N-am cunoscut nimic din tine
și-mi pare că totul,
miracolul de-a fi,
l-am strâns de gâtul celui ce pierise...
cel pe care-l visasem secole, milenii
dar n-a putut să-mi stea decât o secundă.

O poezie care merită mai mult decât o simplă trecere. Pleoapa închipuită și acul de ceasornic țâșnind îmi apar în contrast. Imaginea finală, cu lumea care se strânge în jurul oamenilor, are efectul scontat. Poezia lucrurilor devine de fapt poezia oamenilor care formează liantul dintre ele. E o perspectivă aici.

Adriana, cu lecția asta să vii la Sibiu și să ne înveți despre râu. Râul acela ”ignorant absolut” e fratele meu de sânge, iar greierii care nu pun întrebări îmi sunt prieteni. Salut ”scutecul ierbii” și ”calicia amiezii” pe care mă pregătesc să o străbat. De aceea nu mai pot rămâne. Am să revin.

Vasile Sălișteanu, eu doar spun niște păreri aici, fără a avea pretenția infailibilității. Importantă este, spuneam și în altă parte, formarea stilului propriu. Poate că îmi place să fiu martorul acestor nașteri, dar nu trebuie să asculți de mine chiar atât de mult. În măsura în care crezi că te ajută, poți să ții seama de ce spun, dar și de ce vor spune alții și alții, pentru ca mai apoi să devină important doar ce simți tu însuți în fața foii albe. Poezia nu este o formulă general valabilă, depinde mult de propriul gust, și asta este cel mai frumos.

Prima strofă mi se pare deosebit de reușită. cred că ar merge chiar și numai atât. Următoarele scad puțin și se diluează.

Frumos ”migrarea umbrei”, dar mai ales ”hergheliile mele/ de inimi”. Interesantă schimbare de semnificație a ”rutinei”. Incitantă ”dimineață albă”. Deci bun.

Sugestiv acel ”lăuntru nelocuit”, mi-a plăcut unicitatea chipului, dar mai ales frumoasa răsturnare ideatică din final după modelul clasicelor aporii grecești.

Obișnuit cu abstractele și scurtele sentințe poetice ale Ioanei Matei, vii în fața poeziei ei pregătit să guști picături de nectar.

Povestea ”fără contur” ce tresare în ochi și ”construiește iluzii” este descrierea unei stări atemporale. E totodată o poartă, aidoma ochilor care sunt poarta sufletului, o poartă ce se deschide spre un mereu nou univers. E o concisă aplicație poetică a ceea ce poate însemna ”fascinația”.

La vremea când recomandam textul am pierdut și comentariul și salvarea lui. De supărare n-am mai putut-o lua de la capăt. Abia acum revin ca să las totuși un semn.

Versurile lungi, cu numeroase inserții și artificii, dezvăluie mereu sensuri suprapuse. Fiind la capătul unor versuri lungi, rimele nu sunt foarte sonore și formează doar un fundal în surdină pentru desfășurarea alambicată a imaginilor poetice.

Gara o percepem de obicei ca pe un loc al haosului și al tranzitării anonime. Aici viziunea asupra gării nu este atât de mult un ”topos”, cât un ”antropos”, întrucât se asamblează din mici stop cadre și din sugerarea unor stări de moment specifice ”locuitorilor” spațiului descris: ”pulsul” ridicat al grabei ori al nerăbdării, inima agățată ”în cui” a așteptării, ”priviri pierdute”. Aceste impresii de-o clipă descriu, însă, ceea ce autorul numește cu o expresie surprinzătoare dar cu atât mai sugestivă: ”diluviu de oameni grăbiți”.

În mijlocul acestui ”haos”, autorul începe să mediteze, iar o figură nesemnificativă, apare ca un adevărat Noe, care dând ”semnale” hotărăște destine și drumuri. Astfel, liniile aparent haotice devin ”treceri sublime”. ”Gându-i fugar într-o gară”, dar liniile acestea de destin, multiplu intersectate, sunt descrise ca ”matematici umane” ori ”fizici” ascunse ce descriu apropieri ori depărtări, împliniri ori pierderi iremediabile, experierea unor sentimente stabile sau, altele, doar trecătoare.

Finalul este cel care infuzează acestei meditații amprenta personală a autorului. O expresie poetică alambicată dar plină de muzicalitate, ”mi-e inima tren într-o gară plină cândva, goală acum și ciudată”, conferă nota reflexivă a poeziei. ”Arhitect” al propriului destin, poetul își mai oferă o șansă: din ghemul de destine posibile, capătul unui fir îl ține întotdeauna în mână.

Despre \"spațiile neobișnuite\" deja s-a vorbit, acesta e riscul de a fi venit mai târziu pe text.

Îmi rămâne să vorbesc despre adâncimea abisului spre care plonjează poezia. Există și mici ironii, pentru a nu lăsa expresia să cadă în desuete valsuri. Poate că de aici și acea completare la titlu, \"poem indiferent\". E o aparentă detașare a autorului de propriul text. Totuși, abisul acela unde doar \"peștele electric\" are acces, rămâne \"spațiul\" (uf!, bine s-a observat) misteric, inaccesibil simțului comun.

\"Sentimentele\" sunt contabilizate într-un \"cont\", \"norii de jeleu\" și cleiul \"pelicanol\", deși frizând din nou ironia, pregătesc descinderea în abis. Acolo e o altă lume. Acolo trăiește \"mireasa mireselor\", făptură morganatică, \"pește abisal\". Adâncul (și la propiu, dar mai ales la figurat) e o lume a tăcerii, de aceea \"țipătul i se oprește în gât\".

Ultima strofă conturează poesisul imaginar: \"adâncul\" devine \"cer\" înalt, cutremurul apropierii de o lume străină este aidoma unei prize electrice care zguduie preconcepții. Totuși \"nimic nou\", aceeași tăcere abisală, chiar dacă \"mireasa electrică\" și-a descris propriul spațiu de existență, și-a desenat \"constelația\". Dar orice dezvăluire este acompaniată de altă învăluire în taină.

Începută indiferent, cum spune și autorul, poezia plonjează, totuși, în cele din urmă, spre tărâmuri absconse, spre ființe fantastice și fantasmagorice, locuitoare ale unui spațiu străin dar fascinant, înfricoșător dar tentant, o civilizație al cărei cuvânt de ordine e înstrăinarea față de ceea este îndeobște acceptat.

E într-adevăr o \"întâlnire între regnuri\" ciudate, cum bine a observat dl Petrache Plopeanu, ce se privesc mirat și se descriu reciproc prin elementele propriilor lor lumi. Un regn diferit până la nivelul \"citoplasmei\", dar care poate proiecta viziuni ispititoare. Dacă Ulise s-a legat de catarg lăsându-și urechile să audă, nouă nu ne rămâne decât să ne legăm de cuvintele magice de aici, lăsând poezia să simtă pentru noi. Poezia este, în cele din urmă, filtrul absolut al acestei \"întâlniri de gradul III\".

Îmi amintește de un film, \"Contact\", în care o cercetătoare (Jodie Foster), pare-mi-se fiziciană, sceptică, ajunge într-o lume ne-terestră și văzându-se martoră a frumuseților de nedescris de acolo, exclamă: \"ar fi trebuit să trimită un poet!\" E cea mai frumoasă pledoarie pentru prezența poetului la întâlnirea dintre lumi.

Moga, închide dicționarele și vorbește de la tine dacă vrei să spui ceva. Ce are metafizica aia a ta cu \"ard păgân\" din poezie? Tot aberație rămâne. Vezi ce zice în dicționar și la \"aberație\" ca să înțelegi. Probabil ești maestru în copy-paste, dar la mine nu merge cu răsfoituri din calendar de perete.

Ai mușcat: ai vrea tu să vin, să-ți aduc cititori. Deci așteaptă. După ce treci singur de 200. Și mai vorbim. Baftă la documentat și la copy-paste.

Moga, nu mai țin puseele tale ironice dizgrațioase. Și apropo, m-am decis să încep să te vizitez. Probabil acesta a și fost scopul \"codițelor\" tale. Faptul că nu receptezi poezia nu mai este o noutate pentru nimeni, pur și simplu nu ai organul pentru așa ceva. \"Metafizica prezenței\" de care spui, e o aberație. Iar \"acaparatoarele societati de consum ale epocii tehnologice\" e o gogomănie. Chiar n-ai habar despre ce vorbești, și asta de mult.

Îmi cer scuze domnului Grunea pentru această intervenție.

Cuceritor debut retoric al poeziei. Pentru ca mai apoi, elipsa verbului din următoarea propoziție, să perenizeze \"vâscoase flăcări îndoliate\", o expresie, dealtfel, de excepție.

Singurul verb, de fapt, al poeziei, are valențe impersonale: \"Ard\" așa cum plouă, așa cum fulgeră. Aliterația lui \"r\" te face să auzi cum trosnesc arzând chiparoșii. Totuși, nu trebuie neapărat să fie o ardere în foc, ci, mai curând, e vorba de \"arderea\" din culoarea apusului. Și atunci balanța dintre tăcere și sunetul închipuit de vreasc trosnind, conferă trăirea interioară a poeziei.

Luceafărul apare la margine, pe \"țărm de gând\". Și el arde, desigur, dar gândul e \"stins\", iar acest contrast potențează introspecția într-un mental proiectat celest spre acel \"tăcut\", misteric, Luceafăr. Lipsa verbelor în continuare sporește sentimentul de contemplare, așează simțirea poetică în făgașe înalte. O metaforă trăindă acolo, \"satanic felinar cerat\", învăluie totul ca o mantie, o pată de culoare spre care se îndreaptă reflexivitatea autorului și totodată răpind-o pe cea a cititorului.

Titlul ne proiectează într-un topos bine determinat, iar poezia nu face altceva decât să contureze din doar câteva mișcări neoexpresioniste, o stare reflexivă parcă de la margine de lume.

O mică eboșă dar cu efect deplin, care atrage toată atenția asupra acestui autor și te face să revii.

Foarte faine pozele și naturale. Cel mai mult mi-a plăcut cea cu lebedele în decolare. Ne-ar trebui mai multe astfel de relatări lejere, mai ales că se apropie vacanțele.

Chiar se simțea pe-aici nevoia de niște foto \"natur\", că de cele chinuite și contrafăcute și suntem sătui.

”Construirea” acestui ”acasă” se face din elemente străine. Ca și cum n-ai avut un ”acasă” niciodată. Apoi, așteptând să se ridice pereții, îți spui că ești fericit/ă. Inventezi o poveste. ”Povestea”, de fapt.

Acea așteptare în tine însuți/însăți e necesară și, se pare, suficientă pentru acumularea ”apei” ce se vrea eliberată. Nasturii sunt doar ultima opreliște, stavilă din spatele căreia apele, care așteaptă să curgă, se vor revărsa. Atunci, la vreme. E important aici elementul ”apă”, ea vine cu toate semnificațiile ei. Nu insistăm. Lumea din exterior nu poate fi decât una a celor ”rotunzi și reci”, de vreme ce se agață de glezna indiferentă.

Cheie identică. E o poveste despre inventarea unui ”acasă”, atunci când nu există niciunul, și un portret al așteptării de a curge din spatele ”nasturilor”.

Teodor și Florin, mulțumesc pentru semne. Bastonul îl păstrez pentru mai târzior, deocamdată umbrela e o scuză perfectă.

E interesant cum un \"cristal\", \"săreau ca proastele\" și toată strofa a doua, salvează, de fapt dă sens strofei întâi. E o notă diaristică, dar care primește valoare poetică datorită micilor artificii bine alese.

Cred că la strofa a 4-a ar trebui nearticulat, \"bondari\". \"Bondarii\" chiar îi și auzi bâzâind, dar senzația din poezie e că \"auzi bondari\". Cred. Altfel, nota de umor e deplină, iar stilul telegrafic lansează mai departe poezia spre atenția cititorului.

Același efect de care spuneam la început e dat de strada \"albă\". Autobuzul 117 răzbătând \"greoi\" prin cele 39 de grade, nu e decât un detaliu de sezon, și astfel \"cântecul pentru johnny\" e acum complet.

Eu nu pot citi că n-are punct. Am rezistat vreo 5 rânduri. Și voiam să pun de un workshop. Îmi pare rău, nu mă pot pronunța. Dar promit că am să o comentez pe Carmen altădată.

Ooo, am uitat! A fost \"Workshop de recomandate\".